Dan Popescu: Femeia, eterna enigmă

„Sunt atâtea stele pe cer...adevăratul vis este cel de dincolo de ele, sunt stele perechi pe cer și orice întâmplare este o taină pentru fiecare dintre noi...Să ne topim iubirea într-un înger după ce ani de zile am pândit iubirea cu lacrimi, din culise...În trupul și sufletul nostru poate fi viscol mare...

          Dacă suntem câteva clipe în ,,Cântarea Cântărilor”, atunci ,,Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că mai buni sunt sânii tăi decât vinul și mireasma mirurilor tale, mai presus decât toate aromele”...Sunt zbateri pe care nu le înțelegem...Ne-am întâlnit în eterna poveste iar sub genele tale se ascunde un cuib de iluzii...Ți-aș săruta gândurile duse spre mine pe o petală de trandafir galben, ne topim în priviri, iar dacă tu ești pasăre, sunt și eu o pasăre, ce-ar fi să-ți las inima în palmă?

          Nu mai prind timpul la butonieră, mi-am vândut tristețea pe o tarabă din piața amintirilor și am rămas adunând veșnicele doruri...Eu sunt Adamul tău, port pe frunte vârstele secundelor și-ți voi face lungi nopțile. Voi fi omul care plânge cu un ochi, iar tu ești jumătate femeie și jumătate vis...Ai gândurile răvășite pe sânii tăi ascunși, atunci vino cu mine pe strada felinarelor târzii, poate ne ascundem într-o floare de liliac și nu vom cunoaște vântul amăgirilor....Zâmbește clipa pe pleoapele noastre și răsuflarea ta intră întră-un profet cu singurătatea pe umeri, mergem în regretul trecerilor înaintea primului sărut, gustăm toamna din poeme, nu luăm sărutul în arendă și vom fi așteptați de păsări fără cuib. Plânge floarea de cais și clipa se oprește pe genunchii tăi...

          În mirajul secundei de iubire cad îngeri din icoane, oriunde vei pleca ia-mă și pe mine...Sunt totdeauna la fel de tânăr și la fel de bătrân, eu am vârsta tuturor, am neliniștea mea pentru că sunt un pribeag în inima mea, învață-mă să vin la tine sau vino tu prin iarba proaspătă, se lasă noaptea iar sufletul meu devine un început de baladă. Crezi că ne despart munții aceștia? Nu ei ne despart, ci doar o livadă de cireși înfloriți și o floare albastră...lasă-mă să-mi odihnesc capul pe pieptul tău și noaptea facă ce vrea...Aș vrea să-ți înfășor picioarele cu inima mea până noaptea nu pleacă, de ce m-ai ales tocmai pe mine? Nimeni nu poate adăuga ceva unei flori!

          Este devreme și este târziu...ferestrele ascund atâtea nuanțe ale clipei...degeaba a înverzit pădurea golită de copaci...Psalmi înfrunziți îmi veșnicesc gândurile născute la capăt de lume...păsări albastre ard iluzii inutile, ascunse căderi...De ce-ai venit la mine? Plâng încetișor...

          Plângi în tine liniștită, lacrimă ninsă binecuvântată...Ce tristă este acum noaptea, cu tot argintul ei...Eu nici nu vin, nici nu plec, m-am născut în inima ta...Au coborât norii pe umerii tăi și furtuni se zbat în inima ta...este bine să nu pleci, iubito, în zi de primăvară când plouă cu magnolii pe lumânări de ceară...Mi-ai spus că suntem din altă lume, mă știi din seara aceea galbenă în care se uimea asfințitul static iar gura ta cânta poeme închipuite, pe buze de ceară, parcă sunt îngerul ultim care te pierde și se pierde...Cuvinte fără rost dorm la fereastra ta și timpul nu mai există...Vrei să ne plimbăm pe dinăuntrul clipei...O lacrimă pe cer, pecetea unei amintiri uitate...

          De ce tocmai noi? De ce tocmai tu? De ce tocmai eu? Ce facem noi, iubito? Ce frumos îmi spui că vrei să fi o lacrimă adormită pe haina mea și să privești în jos smerită...Femeile, adânci izvoare de lacrimi...Ora aceasta înflorește rar și tot mai adânc...Nimic din frumusețea și din destinul altui timp...Lumina doarme în pletele îngerilor, trcând și prin tine când sfinții se grăbesc...Să respectăm ora veșniciei...Pleci departe în visuri, plângi și râzi pentru mine...Nu-i vreme să oprești plecarea...Toarnă-ți surâsul în cupa de argilă și vei vedea acolo lacrimile mele...Tu te poți ascunde într-o stea...Ai pus pentru mine deoparte o bucățică de cer...De ce-mi trimiți șoaptele tale prinse într-un șirag de lacrimi?

          Intri în tine lăsând iubirea ta și a noastră s-o chibzuiesc eu, poate găsim izvorul nostru...Pentru noi doi să se aprindă stelele? Sărutul ți-l târăsc spre gura prinsă spre suspin...Un înger purtăm în noi în fiecare clipă...Iubitul meu, eu sunt străina liberă de reguli, sunt la voia ta, sunt o păcătoasă pentru că te vreau și nu pot să te am...Sunt singură pe peronul micii gări din pustiu...Voi face la noapte, dragul meu, un pod de petale pentru tine, doar eu cobor în surâsul tău, ai venit să mă răscolești de ploi și frunze albastre, ai venit să pleci cu sufletul meu...

          Aleargă-mă iubito prin gânduri și lanuri de mac ca printr-o alee fără nume, poate că noi am urcat în trenuri diferite, în anotimpuri comune legate cu ultimul sărut, iar toate culorile vremii sunt strânse la marginea toamnei...Lumea rămâne mai mică iar eu rămân spectator cu visurile la sertar... Cum poți să mă cauți, iubitul meu, acum, cu inima ta lăsată zălog într-un cufăr? Nu mă mai aștepta în viscolul gândului!

          Nu te opri iubitul meu, mai stai, vorbește-mi despre noi, mi-e dor de ochii tăi care mă dezbracă și mă bagă în păcat...Te pierzi în trupul și sufletul meu, vino lângă mine, învață psalmi pentru mine...Iubitul meu, tu nu poți veni la mine, ești deja în mine, putem privi izbăvirea...Roagă-te pentru mine și eu te port în rugăciunile mele, nu fi trist și nu plânge iubitul meu...Am plâns eu pentru amândoi...

                             Dan Popescu