NU TE TEME TURMĂ MICĂ!

„Nu te teme turmă mică pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia”(Lc. 12; 32). Acestea sunt cuvintele Bibliei despre teamă şi despre mărimea turmei care va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu.

În legătură cu teama dicţionarul enciclopedic o defineşte ca fiind un sentiment de nelinişte pe care îl încearcă cineva în prezenţa sau la gândul unui pericol şi este sinonim cu frica. Dicţionarul defineşte teama ca un sentiment uman care provine de la acte şi fapte de asemenea umane sau din natura. Această teamă provine, deci, din relaţiile interumane şi din relaţiile dintre om şi natura înconjurătoare.

Dar Biblia ne vorbeşte de o teamă de altă factură şi anume despre o teamă care provine din relaţia omului cu Creatorul său. În acest sens putem vorbi mai de grabă de o teamă de natură spirituală care este un adevărat dar al Spiritului Sfânt, care ne înclină voinţa spre un sfânt respect cuvenit lui Dumnezeu, ne îndepărtează de păcat ca de ceva neplăcut Creatorului, ne aminteşte de osânda pe care ne-o pot aduce păcatele, de suferinţele pe care le provoacă lui Isus şi ne face să sperăm în ajutorul atotputernic al Sfintei Treimi.

Teama spirituală ne dă curaj şi tărie în lupta cu ispita de tot felul, în lupta pentru aflarea adevărului şi pentru mărturisirea lui Isus, în faţa oamenilor, ca Domn şi Împărat al Cerurilor. Teama spirituală ne întăreşte în dragoste, credinţă şi speranţă, ca fiind cele mai de seamă virtuţi ale creştinismului. Teama spirituală nu se reduce la un sentiment de nelinişte ci se întemeiază pe atotputernicia lui Dumnezeu care vorbeşte prin Fiul Său, Isus Cristos – Cuvântul viu. Pentru a obţine acest dar noi trebuie să căutăm şi să afirmăm adevărul în mod sincer şi loial, şi atunci mintea se luminează. Când este căutat Isus, El se face cunoscut.

Teama spirituală nu este doar o teamă a trupului ci este o teamă şi a sufletului: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul în ghenă” ( Ma. 10;28). „Acela” nu este altcineva decât Creatorul. Numai El poate dispune, concomitent, de trupul şi de sufletul omului.

Însă, omul care se teme de domnul şi care umblă în căile lui este un om fericit. „Fericit bărbatul care se teme de Domnul” (Ps.111;1). Din această perspectivă teama de Dumnezeu este o teamă specială care are toate caracteristicile adevăratei fericiri.

Omul este liber să primească sau să refuze acest dar al temerii spirituale. Însă, după primirea lui trebuie să conlucreze cu harul pentru a nu-l pierde. Harul presupune talent, vocaţie. Darul odată pierdut poate fi redobândit prin pocăinţă şi perseverenţă, în bine. Teama spirituală ne face să intrăm în comuniune cu Dumnezeu, cu adevărurile, atât cât ne sunt relevate şi cât poate mintea noastră să le cuprindă. Omul trebuie să-şi valorifice cunoştinţele şi experienţa de viaţă, în tot ce face, până la cel mai înalt nivel al capacităţilor sale intelectuale pentru că „Frica de Domnul este începutul cunoştinţei; dar nebunii nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura”(Pr. 1;7).

Teama de Dumnezeu ne dă forţă şi tărie în slăbiciunea noastră. „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte” (Fi. 4;13).

Din textul Bibliei rezultă că unei turme mari nu i se garantează şi dobândirea împărăţiei cerurilor. O turmă creştină nu este apreciată după numărul creştinilor care o alcătuiesc. Pentru că „... acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu mijlocul lor” (Ma. 18;32). Numărul mare al membrilor unei comunităţi dă putere acelei comunităţi. Biserica, însă, nu trebuie să aibă putere pentru că nu are ce face cu ea. Biserica are nevoie de forţă creştină. Forţa creştină a unei biserici se apreciază după forţa credinţei şi a dragostei cu care această turmă se teme de Dumnezeu. Viaţa creştină este deosebit de complexă de oarece „Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea” (Lu.12;23). Acest „mai mult” înseamnă trăire în Cristos, cu Cristos şi pentru Cristos. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Lu. 12;31).

Noi trebuie să avem curajul de ne teme de Dumnezeu. Acest curaj trebuie tradus în practică prin îndrăzneala de a ne ruşina de cele rele şi de a promova numai lucruri plăcute Sfintei Treimi; „În lume v-ţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (In. 16;33), ne spune Isus.

Pe această linie se înscrie şi poziţia primului papă de origine slavonă, Ioan Paul al II-lea, după alegerea sa de către Conclavul din 16.10.1978. În primele zile, după alegere, a fost nedumirit ba mai mult a fost cuprins de o adevărată frică „Mie mi-a fost frică să primesc această numire, dar am făcut-o în spiritul supunerii în faţa Domnului nostru Isus Cristos şi în încrederea totală faţă maica Sa, Preasfânta Fecioară”. (1)

Această frică, o avea mai cu seamă, faţă de Estul Europei şi faţă de locuitorii Romei. Estul Europei era dominat de comunişti, cunoscuţi pentru aversiunea lor faţă de una din cele mai vechi instituţii din lume, instituţia papală, iar locuitorii Romei cum aveau să primească pe cardinalul Karol Wojtila care provenea din Polonia comunistă? Locuitorii romei l-au primit aşa cum se cuvine dar comunismul european era încă bine consolidat şi nu se ştia când şi cum va ataca mai ales că şi noul papă nu agrea totalitarismul de tip comunist.

Papa Ioan Paul al II-lea, abia a spus mulţimii că i-a fost „frică” să primească acea „numire” şi la numai şase zile de la alegere, îl găsim, în aceiaşi piaţă exclamând: „Nu vă fie frică: deschideţi-I, deschideţi-I larg porţile lui Isus!”.(2) Acesta a fost începutul misiunii sale şi primele semne că a învins frica de a fi Papă pentru că „nu există speranţe fără teamă şi nu există teamă fără speranţe”. (3) Papa a învins teama de sine, de aproapele său, de omenire şi de viitor. La douăzeci de ani de la numire va pronunţa: „Multe lucruri ni se pot lua nouă ,creştinilor. Dar Crucea ca semn de mântuire n-o vom lăsa din mâini. Nu vom permite ca ea să fie exclusă din viaţa publică”. (4) Cu alte ocazii a mai spus: „Nimeni nu poate spune Papei: nu poţi venii”... „Nu poate fi exclus Isus din viaţa omului, în orice punct al globului şi pe orice longitudine şi latitudine geografică”. (5) , ... etc.

Noul papă face numeroase călătorii în diferite ţări ale lumii. În toate vizitele pe care le-a făcut în lume a pus accent pe activitatea misionară. A pus mare preţ pe dialogul ecumenic dintre diversele confesiuni ale religiei creştine şi cu alte religii. Se angajează, personal, în rezolvarea unor probleme complexe ale păcii interne şi internaţionale.

În mai 1999 s-a aflat în România iar în octombrie 2002 a avut loc calda primire la Vatican a delegaţiei conduse de Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist. Este peste tot înconjurat de mulţimi, în număr impresionant de mare.

Este primul Papă al epocii moderne împotriva căruia sa comis un atentat, în mai 1981, de către turcul Mehmet Ali Agca dar a supravieţuit, deşi a fost rănit, grav, cu trei gloanţe. Presupuşii organizatori ai atentatului ar fi fost din rândurile poliţiei politice sovietice, KGB. În 1982 în Portugalia şi în 1995 în Filipine, au avut loc alte două încercări de a-l ucide pe Papă dar aceste atentate au fost dejucate de forţele de ordine.

Călătoriile deosebit de periculoase pentru viaţa Papei care, a condus cea mai mare parte a creştinătăţii, din mileniul doi spre mileniul trei, nu l-au înspăimântat deoarece a primit curaj tocmai prin frica de Dumnezeu. Isus Cristos ajută pe cardinalul Karol Wojtyla să părăsească Polonia, pentru a putea, în calitate de papă, să contribuie la destrămarea comunismului bazat pe forţă şi dictat şi nu pe frica de Dumnezeu.

În ţările din Estul Europei care erau comuniste şi sub dominaţie sovietică, ordinea internă se realiza prin frica de asasinat. Aşa este cazul preotului martir creştin Jerzy Popieluszko din Polonia, care a fost asasinat în 1984, de către lucrători ai serviciului Securităţii statului, datorită faptului că era confesor al muncitorilor din Varşovia. În predicile sale a criticat instituirea legii marţiale din 1981, de către regimul de dictatură militară a generalului Jaruzelski, care a devenit şef al Statului, şi interzicerea primului sindicat liber din lagărul sovietic, „Solidarnosc” (Solidaritatea).

Aşa se întâmplă acolo unde omul nu este conştient de micimea lui şi de măreţia lui Dumnezeu. Deşi, şefii multor state au încercat, prin forţă şi dictat, să impună supuşilor autoritatea lor, prin legi mai presus decât legile divine, au devenit, ei însuşi, victime ale propriilor nesăbuinţe. Deci, trebuie să fim, mai întâi de toate, temători de Dumnezeu.

Turmă mică a greco-catolicilor de pretutindeni, nu avem de ce ne teme că datorită umărului nostru mai mic, nu vom putea intra în împărăţia cerurilor. Dar dacă suntem uniţi cu Roma, centrul mondial al creştinismului, să dăm dovadă că suntem uniţi şi cu Isus şi cu noi îşi-ne, în toate. Dumnezeu să ne ajute!

Bistriţa, 15.07.2010. Măgeruşan Ioan

Bibliografie:

(1) Accattoli L. „KAROL WOJTILA- omul sfârşitului de mileniu” Ed. Viaţa Creştină Cluj-Napoca, 1999, p.66;

(2) Idem, p. 73; (3) Idem, p. 67;(4) Idem, p. 77;(5) Idem, p. 91;