Periscoapele de draniță. Adio. La Parva

Nu mai respiră satul

prin porii dranițelor.

Doar sus, pe dealurile lui

vechi case își odihnesc

inevitabilul sfârșit

sub sprâncene de dranițe de brad.

Dacă o apuci

spre înălțimile

din jurul Parvei

o să descoperi,

ca un arheolog,

trupul de altădată

al localității.

Acolo, el a rămas înfipt,

cu brațele lui

în stâncile colinare.

Acoperișurile de draniță

par niște periscoape

prin care satul scrutează

mersul vremurilor

din valea

tăiată ,,diametral”

de apa Rebrei.

Doar ,,sadovenianul” fum

care își scoate degetele

prin dranițele,

acoperite cu mușchi verde,

dezvăluie viața

din odăile caselor.

Satul de pe dealuri,

adică, să-i zicem,

vechiul lui cartier,

mai păstrează în câteva ,,muzee”

trecutul lui,

de lemn și de piatră.

Doar vântul, ploile,

ninsorile, iarba

și mai nou asfaltul,

leagă între ele

Parva veche, de cea nouă,

invadată de geometria rece

a modernizării.

Din târnațul uitatelor case,

câțiva bătrâni,

ai ,,vremii parastase”,

cum ar spune poetul G. Coșbuc,

mai pun de-o mămăligă,

mai mângâie o oaie,

din staulul din ogradă,

apoi privesc spre vale.

Satul nou

doarme sub ceață,

ca într-un rai

în care nu se mai ajunge

din piatră, în piatră,

din izvor, în izvor,

ci în molcoma viteză

a mașinilor prelinse

pe limba neagră a asfaltului.

De pașii celui plecat la vale,

dranițele de pe case leagă oftatul lor,

ca pe un ,,fir” din poveste

pentru drumul reîntoarcerii.