Ardan – satul de piatră

De la Şieu, drumul până la Ardan nu mai este un chin. Parcă trăim într-o altă lume de când avem asfalt, ne spunea bătrânul pe care-l întâlnesc întâmplător şi-l iau în maşină până în sat. Şi-mi vine în minte zicerea unui duhovnic: „orice om întâlnit în cale poate fi un candidat la prietenia ta”. „Am fost la Primărie, la Şieu, cu ceva treburi”, mi-a povestit bătrânul, apoi îmi spune că se grăbeşte că are mai multe lucrări de făcut în sat, acasă. E un bărbat vârstnic, dar încă în putere. Are mânile bătătorite de ţăran muntean, şi-mi spune că a rămas un om al pământului. De o parte şi de alta a şoselei tarlalele, în majoritate culese de roadele toamne. Mai rar sunt încă terenuri cu porumb şi fâneţe pe care sunt stocate furaje pentru iarnă. În câteva livezi bătrâne, clasice, niciun măr. „Nu prea s-au făcut mere anul ăsta”, îmi spune tovarăşul meu de drum. Intrăm în sat. Case de piatră, unele vechi dar bine întreţinute. Îşi mai păstrează structura de altădată. În centru, biserica, un lăcaş de rugăciune pe măsura credinţei sătenilor. Din anul 1982, slujeşte aici preotul Remus Rus, un vrednic păstor sufletesc, un adevărat dascăl povăţuitor şi îndrumător a turmei încredinţată spre păstorire. De 35 ani, lucrează cu râvnă pentru biserica strămoşească. Aflu că cei din Ardan s-au stabilit aici în urmă cu câteva secole, din zona Maramureşului istoric, când au fost izgoniţi de hoardele turco-tătare. În acest loc şi-au durat case şi s-au ocupat în principal cu creşterea animalelor. Despre Biserica nouă ne spune părintele că a fost ridicată între anii 1990-2007. La sfinţirea ei, Arhiepiscopul Irineu spunea: „Credincioşii din Ardan au ctitorit o frumoasă biserică, dând dovadă de hărnicie, de iubire faţă de Dumnezeu şi de iubire faţă de locul sălăşluirii slavei sale, adică lăcaşul de închinăciune. La Ardan s-au coborât flăcări de har şi cete de îngeri”.
La Ardan, într-o frumoasă zi de octombrie, satul pare pustiu. Doar către amiază veselia copiilor care ies de la şcoală înviorează atmosfera. Sătenii sunt la muncă. Fiecare are propria afacere. Bunăoară, Ioan Jimborean, Dinu şi Sandu Mihalcea,Gavril Bor, Ionel Făgăraş îşi mână turmele de oi pe păşunile montane ori de luncă până la căderea zăpezii. Oile sunt în general rentabile. Caşul şi mieii s-au vândut bine. Lână rămâne încă o problemă, ne spun oierii. Pentru iarnă şi-au stocat furajele necesare. În Ardan sunt în jur de 10.000 oi. Mulţi cresc şi bovine. Aproape în fiecare gospodărie există vaci cu lapte, cai de tracţiune. De exemplu, Dumitru Costinea, Ionel Bor şi alţii ca şi ei cresc bovine, iar laptele este livrat zilnic unităţilor de procesare. La capitolul zootehnie trebuie amintit şi sectorul cabalin. Caii de tracţiune sunt, alături de cele vreo zece tractoare, cu utilajele din dotare, folosiţi la transportul produselor toamnei şi la lucrul terenurilor.
Satul Ardan rămâne înfipt în istorie. Şi aici numărul caselor locuite sunt în scădere. În 30 de ani, 40 de locuinţe au devenit doar piese de muzeu. Părintele Remus nu se poate lăuda cu prea multe cununii ori botezuri. Cei plecaţi, mulţi la număr, se întorc doar să-şi consolideze şi să-şi modernizeze locuinţele. Dorul de Ardan îi adună măcar pentru puţine zile în fiecare an. Satul de piatră, cu oameni harnici şi întreprinzători, cu multă omenie în inimi, continuă să fie un model, nu atât prin modul cum ştiu să-şi păstreze tradiţiile – costumele populare sunt mereu prezente, cât şi prin dragostea faţă de muncă şi respectul faţă de orice om întâlnit în cale.