Sîniacob – un sat care renaşte

Din DN 151, un indicator îţi spune că sunt trei km până la Sîniacob. Rulăm cu viteza a treia, pe un drum balastat de curând de către Primărie, un drum foarte bun, şi ajungem în sat. Este ora amiezii, în jur de 27 grade, o căldură de iulie, iar pe uliţe nici ţipenie de om. Doar la barul din centru (sunt în număr de trei astfel de locaţii), un bătrân se răcoreşte cu o bere după ce, îmi spune acesta, a fost la căpălit, iar drept dovadă sapa care-i ţine companie. Urc câţiva metri şi-l caut pe delegatul sătesc, Ioan Man. O gospodărie model, aş spune, cu de toate: legume în grădină, vie, păsări, pui în creştere, flori şi multă verdeaţă. Şi o linişte deplină. Satul este bătrân, dar nu trăieşte doar din amintiri, îmi spune Ioan Man. Sigur, îmi place să spun că aveam vii şi pomi, peste 250 hectare, era viaţă, cu şcoală generală, cu navetişti, cu gostatişti. Acum, trăiesc în sat, în cele 80 case, doar bătrâni pensionari. Vreo zece locuinţe sunt părăsite şi nu cred că vor mai fi pline de viaţă. Cei care au plecat, la oraş sau în afara ţării, plecaţi rămân. Şi, totuşi, îmi zice optimist delegatul sătesc, satul începe să prindă mai multă viaţă. Şi-mi oferă câteva argumente. Există gaz (cu ajutorul elveţienilor, prin d-na Ana Voronca), apa, în curând, va fi la robinet (se lucrează şi în prezent la acest important obiectiv), drumul momentan este bun, dar dacă ar fi şi asfaltat atunci Sîniacobul ar putea deveni o atracţie. S-au găsit investitori şi în agricultură. Ferma pomicolă a d-lui Onoaie se modernizează, iar italianul continuă să readucă via şi vinul de Sîniacob acolo unde îi este locul. În jur de 150 hectare de vie modernă înfrumuseţează şi înnobilează dealurile din jur. Ajungem la şcoală, trecem pe lângă urmele fostei biserici evanghelice (căzută pradă vremurilor). Şcoala, o clădire modernă, bine întreţinută, cu termopane, curată, cu multă animaţie. Primăria a avut grijă ca şi la Sîniacob (aşa cum se întâmplă în toate unităţile de învăţământ din comună) elevii să aibă bune condiţii de învăţare. Rodica Păvăluc, învăţătoarea celor zece elevi, şi educatoarea Corina Vălean sunt la ore. Aştept pauza să fac o poză în faţa şcolii cu elevii, iar pe preşcolari îi surprind în activitate. Cei din clasa a II-a aşteaptă cu nerăbdare evaluarea, examen care le dă şi emoţii.
Părăsesc satul şi-l întâlnesc pe nea Vasile cu două găleţi pline cu apă aduse de mai departe. „De-am avea apă tare bine ar fi. Că drum avem, gazul arde, asta ne mai trebuie: apă”. O să aveţi şi apă, îl asigur pe bătrânul cu care stau de vorbă, fiindcă primarul Romeo Florian ne-a asigurat că în curând cele două sate, respectiv Sîniacobul şi Ţigăul, vor fi racordate la reţeaua de apă.