La pas, prin Sâniacob, în căutarea lucrului bine făcut

Copii cu biciclete, trotinete, rotile, se iau la întrecere prin sat. E un fel de competiţie între cei mici, „stadionul” fiind un drum asfaltat, puţin circulat, care, vorba unuia, miroase a lucru bine făcut. În Sâniacob, un sat al comunei Lechinţa, toamna începe să-şi arate adevărata frumuseţe. E arşiţă, iar pe câmp, la ora amiezii e linişte. La umbra pomilor bătrâni, ce au mai rămas prin livezile de odinioară, câţiva oameni se odihnesc lângă o canistră de apă rece de la robinet. O stupină străjuieşte aşezarea, alături de o cabană ridicată în câmp. Revin în fiecare vară, când frunzele nu mai au răbdare, iar fructele dau în pârg şi găsesc noutăţi spre folosul puţinilor locuitori, vreo 70 de familii, care nu-şi lasă rădăcinile şi rămân acasă.
De pe DJ 151, şosea modernizată în anii din urmă, un drum comunal pe care asfaltul abia s-a imprimat, te conduce în Sâniacob. Asfaltul a ajuns până sus, la ultima casă, şanţuri dalate, podeţe din beton. În centru, un excavator lucrează la cele două poduri. Ce-o fi însemnând numele de Sâniacob?! Poate de la Sfântul Iacob, fiindcă bătrânii povestesc despre miracolul dătător de bogăţie pe care-l conţin terenurile de şes şi de deal ce străjuiesc aşezarea. A fost un sat în majoritate locuit de saşi. Aceştia au plecat, unii în cimitirul de sus, alţii mai departe. Au rămas doar construcţiile, case din piatră şi un „cămin” ca o cetate, aflat într-o stare deplorabilă. Biserica evanghelică, maiestuoasă cândva, a dispărut. Doar câteva urme din ceea ce a fost lăcaşul de rugăciune ce a dăinuit mai bine de un secol. Un vecin, domnul Lupşa, ne povesteşte, aproape lăcrimând, cum a fost dărâmat turnul. Atunci, pământul aproape s-a cutremurat, iar o parte din istoria satului s-a dărâmat. Satul este conectat la reţeaua de gaz metan. Imediat după 1989, o româncă de toată isprava, stabilită în Elveţia, Ana Voronca, a ajutat comunitatea, pentru care ar merita să fie declarată cetăţean de onoare. Sătenii au fost ajutaţi la introducerea gazului, cu utilaje agricole, cu alte utilităţi. Mai apoi, a venit reţeaua de apă potabilă, seceta făcând ravagii în anii din urmă. Primarul Lechinţei, Romeo Florian, a făcut în aşa fel încât apa la robinet să curgă şi aici. Tot aşa, i se poate trece în contul edilului şef şi asfaltarea cu toate celelalte lucrări aferente. Rând pe rând, gospodarii s-au racordat la reţeaua de apă, şi-au amenajat băi cu faianţă şi gresie, cu toate utilităţile necesare. Prin zonă se zvoneşte că şi drumul judeţean Sărăţel – Chiraleş, în curs de asfaltare ar fi, în mare parte, „opera” primarului de Lechinţa. Oricum, cei aproape 600 de posesori de maşini din Arcalia, Chiraleş, Ţigău, Sâniacob, Şirioara, Feleac îi mulţumesc.
Viaţa agricolă a satului se derulează după aceleiaşi reguli. Forţa de muncă este îmbătrânită, tinerii nu prea se înghesuie să vină acasă. Sunt plecaţi peste hotare. Ferma lui Onoaie şi a italianului menţin la cote acceptabile renumele de odinioară. Zootehnia este la mare căutare, Ştefan Onoaie fiind un meseriaş în domeniu. Îi plac animalele şi, ca atare, modernizarea adăposturilor, recoltarea şi depozitarea furajelor, împrospătarea efectivului se află pe agenda zilnică a neobositului fermier. În sat, gospodarii mai deţin doar vreo 10 capete de bovine. În livezile de meri şi pruni, producţiile se lasă aşteptate, datorită vicisitudinilor acestui an imprevizibil din punct de vedere agricol. În depărtare se zăresc viile italianului, vii nobile, ce anunţă producţii bune şi un vin de calitate.
Îl întâlnesc prin sat pe consilierul local Gigel Man. Locuieşte în Lechinţa, dar vine mereu în satul copilăriei. Se interesează de viaţa consătenilor, de nevoile, de greutăţile cu care se confruntă şi-n legislativul local încearcă să-i ajute. Întreb de familia Coman şi aflu că cei doi venerabili soţi îşi trăiesc viaţa de pensionari, o viaţă dedicată pomiviticulturii. Într-o casă prosperă locuieşte mecanizatorul Relu Baba. Deşi e pensionar, nu poate sta locului. În curte, un tractor cu care mai lucrează terenul. Tot aici îl zăresc pe Ilie Felecan, un fel de savant în ale pomiculturii. Un pomicultor cu studii practice înalte, iar în ale altoitului nu are concurenţi.
Clădirea şcolii stă cocoţată în vârful dealului. Elevi nu prea sunt. Se zvoneşte că vor învăţa, în curând, la Lechinţa.