Sîniacob – toamna prunelor aurii

De pe DJ 151, ocolind la dreapta, pe un drum care necesită multe îmbunătăţiri, ajungem, după vreo 3 km, în satul Sîniacob, comuna Lechinţa. Un sat vechi, de câteva secole şi, ca mărturie mai stau „în picioare” câteva urme din ceea ce a fost odinioară o biserică. Saşii au plecat, rămânând doar amintirile. În schimb, băştinaşii, români care nu şi-au părăsit obiceiurile şi locurile, trăiesc aici prin pomicultură, viticultură şi zootehnie. Vechiul edificiu în care erau depozitate sute de tone de fructe mai dăinuie încă. Aşa cum mai trăiesc câţiva dintre pionierii horticulturii locale. Unul dintre ei este Coman Stan. La o vârstă venerabilă, specialistul în ale pomilor şi viţei de vie iese în câmp şi exclamă ca pentru sine: „Unde sunt livezile de altădată?”. Şi tot el, în parte mulţumit, îşi dă răspunsul: „Bine că aceste terenuri deosebit de fertile pentru pomii fructiferi şi vie au ajuns pe mâinile unor administratori care ştiu să preţuiască pământul”.
Ştefan Onoaie, că despre el este vorba, a venit aici în urmă cu vreo 10 ani dintr-o zonă a judeţului pe care regimul totalitar n-a reuşit să o cooperativizeze. Ca atare, Onoaie şi ai lui au ştiu şi ştiu să preţuiască această avere naţională. A venit la Sîniacob cu fratele lui, după ce au lucrat împreună în străinătate. A economisit bani, a muncit din greu şi, ajungând în satul cu podgorii imense (în urmă cu vreo 25 ani erau aici sute de hectare cu pomi şi vie) s-a apucat să redea, încet-încet, faima de odinioară aşezării. Inginereşte, cu răbdare, cu eforturi, cu bani, cu multă muncă a reuşit să înscrie satul Sîniacob pe traiectoria faimei de altădată. Am ajuns în Sîniacob chiar de ziua administratorului, şi ce făcea acesta? În loc să stea liniştit la umbră, erau peste 30 grade, Ştefan Onoaie se afla în fruntea culegătorilor, la recoltat prune. „Oi fi eu patronul sau administratorul cum se mai spune, dar trebuie să fiu în frunte şi la muncă, atunci când este nevoie. La o fermă, mai cu seamă când recoltăm, sunt multe treburi de rezolvat. Avem beneficiari care vin după prune (Bistriţene şi Vânătă de Italia) şi trebuie să facem în aşa fel încât să-i mulţumim pe fiecare”. La depozit este un du-te vino. Din câmp sosesc platformele cu lădiţele de prune rumene. Îl întâlnesc aici pe un tractorist cu vechi state de servicii, pe domnul Baba, care de peste 40 ani nu s-a mai dat jos de pe tractor. „Mai am puţin şi ies la pensie, dar şi după asta tot aici o să vin dacă mă vor ţine puterile. E greu să mă despart după ce atâta vreme am bătut, indiferent de vreme, aceste dealuri”. Şi se urcă pe tractor, plecând într-o nouă cursă. În toamnă, Onoaie are de gând să-şi extindă plantaţia de pruni şi meri. Pregăteşte terenul, aşa cum în vecinătate, italianul dă sensuri noi viţei de vie.
O altă pasiune a lui Onoaie este şi zootehnia. Şi-a amenajat spaţii corespunzătoare, are vaci de înaltă productivitate, iar laptele îl predă unităţii procesatoare din zonă. În toată activitatea este ajutat şi de fiica lui, elevă la Colegiul năsăudean „George Coşbuc”. „Aici fac practică, cum se spune. Fac de toate, şi la prune, şi la mere, şi la animale. Sunt acolo unde este nevoie, acum, în vacanţă”, îmi spune eleva din Năsăud.
La Sîniacob, acolo unde revin în fiecare toamnă spre a mă bucura, alături de fermieri, de roadele pământului, nimeni nu are odihnă. Zi şi noapte este foc continuu până când fructele, prune, mere şi struguri – dătătoare de sănătate – ajung pe masa consumatorilor.