“Politehnica satului”- construcţia caselor ţărăneşti rebrişorene în perioada interbelică

Evenimentul de cea mai mare importanţă în perioada interbelică a fost reforma agrară din 1921, act impus de necesităţile economice obiective ale societăţii (situaţia economică a ţărănimii, clasele sociale, interesele partidelor burgheze). După reformă creşte proprietatea mică şi mijlocie, aceasta fiind considerată ’’cea mai radicală din Europa’’şi având repercusiuni asupra modului de a gândi, de a acţiona şi de-a produce taranului roman de pe aceaste meleaguri.

Vocaţia de constructor, de arhitect, de agricultor a ţăranului român scoate în evidenţă perseverenţă, harnicie, o bogata imaginaţie şi bun gust.

Felul cum erau construite locuinţele, anexele gospodăresti, o serie de mori, pive, vâltori, uleielniţe, razboaie de tesut (stative), unelte de muncă, presupune « cunostinţe » de inginerie materializate în constucţiile sus-amintite pe care etnografii le reunesc sub genericul ’’POLITEHNICA SATULUI’’. Anumite detalii folosite în construcţiile tradiţionale sunt folosite şi-n construcţiile zilelor noastre ca elemente tradiţionale valoroase, dând o notă de originalitate pentru zona geografică respectivă.

În această perioadă se practica o agricultură de subzistenţă, se folosea forţa fizică a animalelor şi a omului, totul se limita la stictul necesar în ceea ce priveste locuinţa, hrana, îmbracamintea, uneltele, aşa că totul trebuia să fie funcţional, util si nimic deprisos.

1. Planul de construcţie a locuinţelor şi anexelor gospodăreşti.

Ion Petrescu Burloiu în lucrarea ’’Tipurile de case din comuna Şant face o clasificare a caselor în două categorii: case tipice şi case netipice. Primele au o linie trasată de anumiţi factori de ordin sociologic şi geografic; cele netipice nu sunt rezultatul unui progres, ci a unor cauze de ordin personal: ocupaţie, gust, situaţie materială. Casele tipice se impart în două subtipuri distincte, din care:

Tipul I - grajdul şi sura fac corp comun cu casa. Formele pe care le înglobează acest tip sunt :

a.cameră, şură, grajd;

b.cameră, camara, şură, grajd;

c.cameră, tindă, şură, grajd;

d.cameră, cămară, tindă, şură, grajd.

Faţada casei dinspre ocol (curte) avea o ridicatură zidită din piatră, unsă cu lut, varuită sau finisată cu marnă - numită prismă (prispă). Camera era orientată spre drum, iar grajdul spre « gredina de mălăi ».

Timpul II - se deosebeşte fundamental de primul tip pentru ca celturile (anexele gospodăreşti) nu mai fac corp comun acum cu casa. Ele s-au desprins de locuinţă pentru că a avut loc lărgirea orizontului de civilizaţie.

Grajd (de tip grajd + şură + fărtai) acoperit cu dranite, separat de casa

Felul de trai al omului s-a shimbat în sensul înmulţirii membrilor lui. Implicit casa trebuia să fie mai încăpătoare. Formele care la îmbracă acest tip sunt :

a.cameră, tindă, cameră ;

b.cameră, tindă, cameră, cămară. La acest subtip, daca locuia o singură familie, camera dinspre drum era pastrată cea mai curată, era un fel de cameră de oaspeţi şi se numea « casa di’nainte ».

c.cameră, tindă, cameră, plus două cămări. Acest subtip era destinat de regulă pentru pentru traiul a două familii, tinda fiind comună. Camera dinspre drum era de regulă pentru familia tânără.

Ferestrele erau de aproximativ 80/95 cm. Unele case erau podite, altele lutuite. Unele case atât din tipul I cit si II aveau în spate corla pentru oi, anexă ce rezulta prin ataşarea în spatele casei a trei pereţi înalţi de un metru şi prelungirea acoperişului din partea din spate.

În zona de deal, pe teren ceva mai în pantă era facută jos la demisol o încăpere care servea ca pivnita, uneori ca şi grajd , deasupra căreia era camera, tinda şi cămara. Erau şi fundaţii de piatră fără săţă la subsol. Ca şi grajd, această încăpere era folosită numai până când tânăra familie îşi putea face grajdul separat de cas. Aceasta privinţă folosită drept grajd era nesănătoasă din cauza dejecţiilor animalelor şi a curenţilor de pivniţă care creau un microclimat nesănătos.

2. Modul de construcţie, materiale folosite, funcţionalitatea construcţiilor ţărăneşti.

Amplasarea caselor se făcea pe loturile primite drept moştenire de la părinţi în satul de centru sau pe parcele în pantă, pe teren mai slab productiv cu inclinare şi scurgere optimă, aproape de apă sau de pădure în zona de deal (ex : case risipite sau răsfirate din satele Gersa I, II şi Poderei.

Materialele folosite: piatra, lemnul şi lutul erau prioritatea. Din piatră se făcea « fodamentul » (fundaţia) şi în mai mică măsură pereţii. Treptele şi hornul se făceau din piatră (gresie) mai alungită cu dimensiuni de un metru pe 20 de centimetri, iar pentru horn se foloseau bucăţi de piatră de mărimea cărămizilor. Piatra se mai folosea la faor-maor (zid de 1,50 m inglobat în pereţii de lemn ai casei, în dreptul unde urma să fie pusă soba şi cuptorul). Avea rolul de a feri casa de incendii.

Din lemn se făceau pereţii, acoperişul, tavanele, consolele şi mobilierul. La pereţi modul cum era lemnul îmbinat presupune multă iscusinţă. Fără a face calcule matematice prealabile, se proceda prin tatonare (metoda folosită era repetarea operaţiunilor până când îmbinarea era făcuta bine). Peste fodament se aşezeau tălpile de stejar sau frasin. De pe tălpi porneau şoşii , îmbinaţi cu tălpile prin muc pentru şoşi şi gaură pentru talpi . Şoşii aveau în partea opusă o scobitură numită uluc în care intrau mucurile bârnelor cioplite. Peste şoşii ferestrelor şi uşilor se pune un lemn lung numit legatură, care prezenta o crestătură cu muc unde intra partea inferioară a şoşilor, iar mucul din crestătură intra în ulucul şoşului, consolidându-l. Ultimile lodbe erau lungi şi consolidau întregul edificiu. Dacă existau goluri între bârne se puneau foltauă (porţiune înfundată cu bucăţi potrivite de lemn). Bârnele prezentau baholţ (strâmbătură într-un lemn ce prezenta gol în perete) peste care se cosea puricitura (stinghii din alun), peste care se aplica lutul. Transversal pe pereţi se aşezau grinzile, fixate pe pereti prin crestarură. Dacă grinzile nu ajungeau ca lungime se punea pe mijloc o grindă lungă de unde porneau alte grinzi mai scurte numite ştihuri, îmbinate de grinda principală prin muc şi gaură.

Transversal pe grinzi, la capetele lor se aşezau alte patru bârne numite cununi, pe care se aşezau cornii acoperişului. Cornii erau din lemn răşinos îmbinaţi, în profil tranversal sub forma literei A. Se ansamblau jos (la sol) pe un profil de scândură încât aveau aceleaşi dimensiuni. Se urcau cu capetele pe cununi şi se coseau cu cuie lungi de 15 cm (pciloane). La partea superioară era cusut un leţ de întărire numit căprior. Unghiul de înclinare faţă de grinzi al cornilor era de 350. Dacă unghiul era mai mare de 350 acoperişul avea forma ţuguiată, dacă avea sub 350 forma acoperişului era aplatizată. Pe corni se coseau leţurile, pe care mai apoi se coseau draniţele (şindrila), la partea inferioară, transversal, pentru a nu se prelinge apa pe sub draniţe se şpronţau (retezau pentru miscorarea unghiului). Drăniţitul se facea dublu prin coaserea de draniţă lângă draniţă; draniţă la primul rând, la fel şi la al doilea, numai că la al doilea se astupau locurile de îmbinare de la primul rând. Se mai draniţea şi griţăreşte prin suprapunerea părţilor laterale pe o porţiune de 2 cm. Acoperişul faţadei de la drum şi din spate forma sapele .

Casele de tipul II aveau de la faţada de la drum ghibăl ( profil A înfundat cu scândură).

Casă unsă cu lut, la acoperiş cu ghibăl (forma triunghiulară din faţa acoperişului) cu ţacâni (modelele “dantelate” din josul ghibălului)

În acest fel forma acoperişului devenea prismatică, cu baza dreptunghiulară. Numărul acestor case era mic, avându-le doar familiile înstărite. Unele familii mai nevoiaşe nu aveau grajd, ci numai un coteţ unde ţineau porcii şi găinile.

Târnaţul - era situat sub streşina faţadei de la ocol (curte), sprijinit pe nişte soclii de zid de piatră poziţionaţi perpendicular pe fundatia casei, numiţi faleri . Peste faleri se aşezau tălpile târnaţului, de ele se legau vertical bandorii îmbinaţi în muc şi gaură la partea inferioară cu tălpile şi tot la fel cu fetănul-lemn lung prins la partea superioară. Pe bandori la 80 cm se făceau crestături pe care se coseau brelele-leţuri groase pe care se coseau scândurile (înfundătura târnaţului).

Casele ce aparţin tipului II aveau în faţa tinzii un pridvor - porţiune mai lată, mai mare decât lăţimea târnaţului (egală cu suma dintre lăţimea târnaţului şi lăţimea treptelor). Pridvorul avea corespondent în acoperiş un porumbar “cap de hăizaş” de formă prismatică, dispus în unghi drept cu acoperişul

SOBA - era formată dintr-o ramă de fontă şi penţi, întregul ansamblu era zidit din piatră. Urma hornul (coşul) făcut din lespezi de gresie de formă paralelipipedică îmbinate cu lut amestecat cu cenuşă şi sare, constatându-se că acest liant este rezistent la foc. În spatele hornului era cuptorul cu bolta şi postamentul din caramidă. Porţiunea dintre horn, faor-maor şi partea superioară a cuptorului era unsă cu lut. Aici se uscau seminţe, rufe sau se dormea. Partea din faţa sobei şi a hornului avea un postament la de 50 cm numit vatră. Sub vatră era un locaş de 50 pe 60 cm, numit cotruţ unde se puneau lemnele de foc. Fumul din sobă şi din cuptor se ridica în cupola hornului, dupa care trecea în tinda - în cazul caselor din tipul I cu tinda fără pod, sau intra pe coş afară - în cazul caselor de tipul II. În faţa sobei se afla ruda de uscat haine (suport din lemn, asezat orizontal).

Lutul - servea ca liant în zidărie, ca mortar pentru pereţi, ca strat de finisaj la pardoseală şi pereţi. Pentru pereţi lutul se framanta cu pleavă pentru a conferi rezistenţă. Se izbea cu mâna pe pereţi peste puricitură şi se netezea cu podul palmei. Dupa uscare crăpa, aparând ca un dalaj poligonal.

Peste lutul brut se aplica un strat de lut cu nisip de finisaj moale, operaţiune numită “ muruit”. După întărirea mortarului de finisaj se văruia cu var amestecat cu extracte din scoaţă de arin sau coaja de nucă care dădea o tentă gălbuie varuielii. Falerii si prismele se varuiau cu mal ( pasta rezultata din pisarea marnei calcaroasă cu apă). Lutul prin porozitatea lui conservă bine lemnul, îl fereşte de exces de umezeală şi chiar de dăunători periculoşi, carii.

CONCLUZII

Modul cum erau concepute locuinţele reflectă în egală măsură chibzuinţă, dăruire, pricepere, spirit practic, bun gust al ţăranilor rebrişoreni, dar şi spirit de funcţionalitate. Stratificaţia socială din mediul rural în ţărăni săraci, mijlocaşi şi înstăriţi, a fost generată de relaţiile de producţie capitaliste şi de sublotizare, prin reformă. Ţăranii care nu mai puteau să-şi asigure existenţa de pe loturile primite, emigrau chiar în SUA.

Trecerea de la tipul I la tipul II de case, a reprezentat un progres care s-a generalizat în perioada postbelică.

Autori:

Profesor Lup Nicolae

Învăţătoare Smaranda Lup

Şcoala Generală Rebrişoara