Leon-Iosif GRAPINI: Casele-muzeu din comuna Șanț

Casa specifică localității Șanț, județul Bistrița-Năsăud, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX are cinci încăperi, dintre care trei odăi de locuit și două cămări.

Construită din bârne de brad, tăiate cu fierăstrăul în patru fețe, îmbinate la capete în „coadă de rândunică” sau cheutori (cetori)  și ridicată pe o temelie înaltă din piatră de râu spartă și șlefuită, casa, impunătoare prin dimensiuni, are pe trei laturi un cerdac (târnaț) larg, cu balustradă înfundată cu scândură finisată pe latura exterioară și cu stâlpi de susținere (bandori) ciopliți pe patru fețe, având muchiile teșite și ornamente la capătul de sub streașină. Scara de lemn, așezată pe mijlocul fațadei, având în capul ei, la centru, un stâlp în formă de cruce, dispus la distanțe egale de cei laterali, duce spre o intrare alcătuită din două uși, amândouă cu acces în aceeași încăpere, tinda. La unele case lipsește acest stâlp în formă de cruce, iar intrarea se face pe o singură ușă. La unele construcții, scării principale i se adaugă o scară secundară fie în partea din față, cu acces din drum, fie în spate, cu ieșire în curte, spre acareturi (celturi). Celor care se întreabă la ce bun două uși care duc în aceeași tindă le răspundem că, după datina locului, întâiul născut, băiat sau fată, după căsătorie, rămânea în casă. Pentru a se separa de părinți, ridica un perete pe mijlocul și în lungul tindei, rezultând, astfel, două locuințe.

Construită în patru pereți, fără tavan, tinda are scara de urcat în pod, vatra de gătit (ploatăn), oblonul de acces în pivniță, războiul de țesut (stative) și diferite obiecte necesare unei gospodării. Uneori, vatra de gătit și cuptorul se găsesc în camera de locuit. Din tindă, se pătrunde într-o parte și în alta în câte o încăpere spațioasă, una, odaia de paradă (casa de părade), aflată la stradă, alta, odaia de locuit, fiecare fiind luminată de patru ferestre mari, două în față și două pe peretele opus ușii de acces. Cele două încăperi au câte o cămară, lungă și îngustă, cu destinație precisă, cămara cu alimente, cu acces din camera de locuit, și cămara cu lăzile de zestre și cu depozitul de lână, cu intrare din camera de paradă, cămările fiind luminate de câte o fereastră în rând cu celelalte două de pe latura scurtă a casei. La unele locuințe, accesul în cămări se face din tindă. Ambele odăi sunt mobilate identic, două paturi învelite cu cergă din lână, de regulă, în carouri albe și negre sau negre și roșii, cu perne la căpătâi, între ele se află lavița înfundată, cu spătar (lăițer), și masa acoperită cu țesături înflorate, pe două laturi, lada cu hainele de pat și îmbrăcămintea, un dulap (podișor), pe pereți sunt prinse cuiere din lemn cu decorațiuni florale, în care sunt agățate farfurii (blide) de porțelan sau de lut și ștergare (cingeauă) țesute cu diferite motive, icoane pictate pe sticlă, oglindă cu rama sculptată și păretar țesut în război, lat de aproape un metru, îmbrăcând pereții, cam pe la jumătatea lor, lăsând libere ferestrele. Acoperișul casei, în patru ape, are două lucarne, așezate simetric pe panta dinspre scara principală, amândouă cu rolul de a asigura iluminarea podului și eliminarea fumului. Lipsa hornului este consecința fumăritului, o dare (impozit) prevăzută pentru fiecare coș de fum, în secolul al XVII-lea, care reprezenta o povară pentru locuitori. Deși nejustificată, practica ridicării caselor fără horn s-a menținut.

Din comuna Șanț, trei astfel de case au fost cumpărate, demolate și reclădite în incinta unor muzee și a unei mănăstiri. Să le luăm pe rând.

În primăvara anului 1936, prin echipa regală, condusă de sociologul Dimitrie Gusti, s-a cumpărat o casă din comună (ridicată în 1876, proprietar Emilian Grapini), de pe strada Grăpinarilor, a fost transportată la București, sub conducerea lui Nicolae Popescu, șef de echipă, și reclădită în muzeul satului, azi Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”. La reconstrucția imobilului au participat patru meșteri din comuna Șanț, precum și proprietarul Emilian Grapini. În 1936, la inaugurarea muzeului, au luat parte, ca invitați ai academicianului Dimitrie Gusti, tinerii Sângeorzan Iosif și Sângeorzan Reghina – mirii din filmul „Satul Șanț” (realizat în 1935 de către Henry H. Stahl și Tudor Posmantir, membri ai echipei regale) și fini ai lui Dimitrie Gusti, nașa din același film, Grapini Octavia, cu soțul Grapini Timotei, învățătorul Cotu Cosma cu soția Zamfira, precum și învățătorii Văsieș Alexa și Ilieș Lazăr, cu toții fiind cazați în această casă. Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, în perioada 17-19 mai 2019, a organizat  sărbătoarea „Zilele Muzeului Satului”, prilejuită de împlinirea a 83 de ani de existență. Printre invitații de marcă s-a aflat și Teatrul Nescris „Constantin Iugan”, cea mai veche trupă de teatru comunitar din țară, marcă înregistrată a Șanțului. De-a lungul vremii, „Casa Șanțului”, cum este numită, a avut nevoie de reparații. Primăria și Consiliul local din Șanț au răspuns de fiecare dată solicitării conducerii muzeului. Astfel, o echipă de meșteri locali, condusă de Pomohaci Leontin, a executat reparații în luna iulie 1985, iar în toamna anului 2019, o altă echipă de meseriași, sub conducerea medicului Leon Anca, a participat la renovarea casei, din echipă făcând parte Zaharia Gălan, Constatin Dumitru, Octavian Mihai (tatăl), Octavian Mihai (fiul), Florea Olari, Sevestian Marte și Ion Boancăș. Materialele au fost asigurate de Silvania International Prod, din cadrul grupului de firme M.I.S. GRUP SRL.

Fiind amplasată în incinta muzeului, chiar în apropierea intrării, casa de la Șanț se bucură de vizita unui numeros public. Ea a fost vizitată de-a lungul vremii de mari personalități politice, culturale și de altă natură ale lumii. Bunăoară, în 24 august 2017, președintele Emmanuel Macron și prima doamnă a Franței, însoțiți de președintele Klaus Iohannis și prima doamnă a României, i-au trecut pragul.

Cea de-a doua casă se află în curtea interioară a Muzeului Județean Bistrița-Năsăud/ Complexului Muzeal Bistrița-Năsăud. Este fosta locuință a lui Sas Pompei, de pe strada Grăpinarilor, construită la sfârșitul secolului al XIX-lea (Sas Pompei s-a născut în 1896 în această casă), peste drum de casa lui Emilian Grapini, dusă la București. Ea a fost cumpărată și strămutată în primăvara anului 1991. Contractul de vânzare-cumpărare s-a semnat în 1990. Este amplasată în spatele curții, lângă casa din Archiud. Pe lângă scara principală de acces, mai are o scară laterală de intrare în cerdac, iar din cerdac se intră în tindă pe o singură ușă.

Mănăstirea Izbuc din județul Bihor a marcat sărbătorirea Centenarului Marii Uniri într-un mod unic, a cumpărat, în 2018, casa veche de o sută de ani (din 1918) a șănțeanului Titu Ilieșiu și a strămutat-o în incinta mănăstirii, transformând-o în „Casă muzeu”. Din păcate, fundația fiind turnată înainte de strămutarea imobilului și fiind transmise greșit dimensiunile (lățimea) acestuia, casa reclădită și-a pierdut cămările din spate și lungimea reală a tindei. Înzestrarea și împodobirea interioarelor s-a făcut cu mobilier, țesături, cusături și diferite obiecte de uz casnic vechi donate de cei trei interpreți de muzică populară din localitate Viorica Hojda, Lucreția Pomohaci și Dănilă Filipoi, fiecare amenajând câte o încăpere.

 Celor trei case-muzeu, li se adaugă casa, cu etaj, din comuna Șanț, a părintelui Pamfiliu Grapini (1855 – 1949), considerată cea mai veche din localitate (1860). A fost renovată și transformată în Casa Muzeu „Pamfiliu Grapini”, cu toate că, din păcate, încă nu are această destinație.

                                                                                                  Leon-Iosif GRAPINI