Comuna Șanț – 250 de ani de la atestarea documentară

Comuna Șanț, una dintre cele mai frumoase și bogate așezări ale ținutului bistrițeano-năsăudean, aflată la izvoarele Someșului Mare, sărbătorește, în acest an, împlinirea a 250 de ani de la atestarea sa documentară (1773) ca o comună de sine stătătoare. Legat de acest important eveniment din viața șănțenilor, ne propunem, în materialul de față, să facem o scurtă incursiune în trecutul localității, reținând cele mai semnificative repere din istoria sa ce se întinde pe un sfert de mileniu.

Din Monografia comunei mari Rodna-Nouă (Șanț), 1773-1903, scrisă de preotul Pamfiliu Grapini și publicată la Tipografia A. Baciu, din Bistrița, în 1903, aflăm că „această comună se afirmă a fi de la 1766, dar a fost, totuși, în ceva dependență de Rodna Veche încă vreo 8 ani, până către 1773”, an în care este atestată documentar, avându-l primar „cel dintâi, pe un Flamă”, iar ca preot, „pe un Vasile Moisă, numit mai târziu Moisil”. În anul 1762, s-a înființat Regimentul II Grăniceresc Român, cu sediul la Năsăud, care, în 1816, avea în componență 12 companii, cuprinzând 44 de comune grănicerești. Rodna Nouă (Șanț) a fost inclusă, alături de Rodna Veche, Maieru și Ilva Mare, în Compania a V-a. Dar Rodna Nouă (Șanț) a luat ființă ca și comună de sine stătătoare abia după 11 ani de la înființarea regimentului de graniță, în anul de grație 1773, an în care împăratul Iosif al II-lea, aflat în vizită în Transilvania, ajunge și în comuna Șanț, suita imperială venind peste Cucureasa, peste Vârful Boului, pe drumul numit Plaiul Moldovei, ce lega, în acele timpuri, Transilvania de Moldova. Cu acest prilej, împăratul a donat capela militară existentă aici șănțenilor, capela devenind, așadar, biserică parohială, primul preot fiind Vasile Moisil, care va fi și primul învățător al școlii din localitate. Podul de peste Someș, ce leagă comuna de acel drum, se numește și astăzi Podul Moldovei.

În lucrarea Scurtă monografie a Comunei Șanț, (1773 – 1986), redactată, în 1987, de Septimiu Grapini și Viorica Grapini și apărută la Editura George Coșbuc, în 2016, ni se spune că denumirea de Șanț provine de la „șanțurile cele multe, frumoase, strategice, săpate pe muchia unui platou, Podereiul Mare, de-a lungul Cobășelului, pe partea sa dreaptă, tocmai din Piatra Țâcșei, de la nord spre sud”, peste drumul principal, prin sat, până în râul Someș. Cobășelul, afluentul de dreapta al Someșului Mare, de-a lungul căruia au fost amenajate șanțurile amintite anterior, a reprezentat granița dintre Austria și Moldova, până în 1777, când Bucovina a fost încorporată Austriei. Până în 1925, localitatea s-a numit Rodna Nouă, începând cu acest an, poartă numele de Șanț (Rodna Veche – comuna mamă – devenind Rodna), mai puțin în perioada 1940 - 1944, când, sub ocupația maghiară, se chema Uj Radna (Rodna Nouă), dar localnicii au numit-o întotdeauna Șanț, localitate căreia șănțenii îi ziceau „capătul lumii”, întrucât era ultima așezare de pe Valea Someșului.

Pentru această scurtă incursiune în timp mai reținem patru evenimente importante: reîmpărțirea între comunele din regiune, în 1789, a munților din marginea districtului militar al Rodnei, ca urmare a înființării altora noi pe Valea Someșului, pe Valea Ilvelor și a Bârgaielor, printre care și localitatea Șanț, Rodna Nouă (Șanț) primind Fața Ineuțului, Stânișoara și Făgețelul; darea în folosință, în 1859, a actualei căi de comunicație peste Pasul Rotunda (DN 17 D), în scopul legării Văii Someșului cu Maramureșul și Bucovina; edificarea, între anii 1903 și 1906, a bisericii greco-catolice cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, lăcaș de cult care, în urma desființării Bisericii Române Unite cu Roma, dictată de regimul comunist, în 1948, a devenit ortodox, sătenii, în marea lor majoritate, trecând la ortodoxism; acțiunile de cercetare sociologică, etnografică și de folclor întreprinse, în anii 1935 și 1936, de Institutul Social Român, condus de sociologul Dimitrie Gusti, prin „echipele monografice” care alcătuiau așa-zisa „Echipă regală”, în urma cărora, lăsând la o parte alte beneficii de atunci și de mai târziu pentru locuitorii comunei, Șanțul a câștigat notorietate națională și internațională prin filmul documentar „Satul Șanț” (realizat de Henri H. Stahl – scenarist și regizor, și Tudor Posmantir – imagine și montaj), al treilea de acest fel din România, film prezentat atât în țară, cât și peste hotare, la Paris și New York, a câștigat faimă și prin înființarea „Trupei vesele”, devenite, ulterior, Teatrul Nescris „Constantin Iugan”, marcă înregistrată a comunei, care a evoluat pe scena multor localități din țară și din străinătate, precum și prin așa-numita „Casa Șanțului”, fosta locuință a șănțeanului Emilian Grapini, ridicată în 1876, care a fost transportată la București și reclădită în muzeul satului, azi Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, fiind vizitată, în afară de publicul larg, de mari personalități politice, culturale și de altă natură din țară și de peste hotare.

Înainte de a face scurte referiri la perioada de după 1989, reținem câteva figuri marcante ale ținutului năsăudean și nu numai, oameni născuți în comuna Șanț, preocupați de istoria și cultura acestor locuri, dedicați scrisului și care nu mai sunt printre noi: Grigore Moisil (1814-1891) – bunicul academicianului Constantin Moisil și străbunicul matematicianului academician Grigore C. Moisil, Leontin Pop (1829-1909), Ilarion Filipoi (1834-1901), Mihail Domide (1842-1898), Pamfiliu Grapini (1855-1949), George Olari (1865-1953), Octavian Domide (1869-1949), Mihail Cotu (1872-1936), Dumitru Cotu (1886-1967), Enea Grapini (1893-1980), Constantin Iugan (1898-1989), Onisim Filipoiu (1914-2000), Septimiu Grapini (1921-1998), Lucian Valea (1924-1992), Iosif Moisil (1925-2009), Viorica Grapini (1925-2001), Sabin Sas (1932-2020), Florea Grapini (1938-2019), Dumitru Munteanu (1948-2021), Nazarica (Onoaie) Munteanu (1949-2020) și alții.

După 1989, una dintre cele mai semnificative înfăptuiri ale administrației locale este înființarea, la 2 septembrie 2002, a Ocolului Silvic „Izvorul Someșului”, primul ocol silvic comunal din județ, devenit, în 2013, Ocolul Silvic „Izvorul Someșului Mare” R.A., care administrează, în prezent, aproximativ 15.000 ha de pădure aparținând comunelor Șanț, Poiana Ilvei și Parva. Spunem asta, întrucât, prin înființarea ocolului silvic s-a deschis calea spre susținerea financiară, din fonduri proprii, a unor importante proiecte de dezvoltare locală, fonduri proprii care, în anii din urmă, cumulate cu cele guvernamentale și europene, bine folosite, au dus la schimbarea înfățișării comunei și la bunăstarea cetățenilor. De amintit, în treacăt, că Primăria comunei Șanț, prin ocolul silvic, asigură, de câțiva ani buni încoace, lemn de construcție și de foc pentru toate familiile din localitate.

După instalarea democrației în România, administrația locală a avut și are mereu în atenție realizarea unor importante obiective economice, culturale, religioase și de altă natură, dintre care amintim: consolidarea și modernizarea drumurilor comunale și forestiere, a străzilor și trotuarelor din localitate, realizarea rețelei de alimentare cu apă potabilă și de canalizare, renovarea și modernizarea unor clădiri existente (clădirea Primăriei și a Consiliului local, școala veche – clasele V-VIII, biserica ortodoxă, Casa Muzeu „Pamfiliu Grapini”), înălțarea unor noi lăcașuri de cult și de rugăciune (biserica ortodoxă din satul aparținător Valea Mare, biserica greco-catolică, biserica adventistă, biserica penticostală din Șanț și cea din Valea Mare, capela multiconfesională), edificarea unor noi construcții administrative, culturale și de învățământ (Dispensarul medical uman, sediul Ocolului Silvic, Centrul Cultural „Dimitrie Gusti” – un edificiu de talie europeană –, Căminul Cultural din Valea Mare, școlile – clasele I-IV din Șanț și din Valea Mare, sala de sport, clădirea grădiniței cu program prelungit), precum și realizarea unor opere de sculptură (monumentul ridicat în memoria eroilor șănțeni căzuți în cele două războaie mondiale, bustul marelui unionist șănțean Enea Grapini și Troița). Astăzi, pe lângă „Casa Șanțului” din Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București, și Casa Muzeu „Pamfiliu Grapini” (ridicată în 1860) din localitate, care, din păcate, încă nu are această destinație, comuna Șanț mai dispune de două case muzeu, una, în curtea interioară a Muzeului Județean Bistrița-Năsăud/Complexului Muzeal Bistrița-Năsăud din Bistrița (construită 1896, locuință a lui Pompei Sas) și a doua, în incinta mănăstirii Izbuc din județul Bihor (din 1918, fost proprietar: Titu Ilieșiu).

La toate acestea se adaugă înființarea unor ansambluri și formații artistice (Formația de dansuri populare, Ansamblul Folcloric „Izvorul Someșului”, Trupa de teatru folcloric și nescris „Dor someșan”), precum și inițierea și desfășurarea, an de an, a unor manifestări culturale (Nunta de aur, Zilele Comunei Șanț, Sărbătoarea Pomului de iarnă, Coșul de Crăciun, Târgul de Crăciun, Festivalul Național de Epigramă „La Izvorul Someșului”, Festivalul de Teatru Folcloric și Nescris „Constantin Iugan”, Hora de la Rotunda – ultimele două pierzându-și actualitatea). Unul dintre câștigurile culturale ale comunei este apariția, în august 2021, a revistei socio-culturale „Izvorul Someșului”, publicație editată trimestrial și susținută financiar de Primăria, condusă de Marian-Viorel Forogău, și Consiliul local Șanț.

Fără a avea pretenția că am epuizat subiectul, concluzionăm că multe altele s-au făcut, se fac și multe mai sunt și se mai pot face. E nevoie doar de o bună și strânsă colaborare și cooperare între administrația locală și conducerea celorlalte instituții din localitate, pe de o parte, și între administrație și conducătorii instituțiilor și cetățeni, pe de altă parte, de muncă susținută, încredere, lipsa orgoliilor și a cârtirilor, de dăruire, perseverență și loialitate din partea tuturor șănțenilor. Altfel spus, e nevoie de minți luminate, de mâini harnice și de inimi devotate. Și Șanțul le are!

La mulți ani, Comuna Șanț!

La mulți ani, șănțeni!