Poetul V. Leac și ecologia tehnico-fantastică

Cu drag am așteptat reîntâlnirea cu poetul Vasile Leac. Născut, demult, undeva în jurul Năsăudului, la maturitate s-a luat în lumea Aradului, unde a scris de câteva ori pe niște pereți că nu va părăsi niciodată dragul de Arad, însă – ce vremuri! – „afacerile” l-au împins, de vreo patru ani, să descindă în capitala Bucureștilor. Vorba lui Vasile, la un gând serios: Nu prea știu cu ce mă ocup, deși păstoresc o Galerie de Artă. Asta e, dacă în Arad păstorea, într-o librărie, cărți, acum locuiește între viziuni cromatice și tehnici moderne de inginerii artistice cu pensula, culoarea și dalta... Vasile Leac susține că agrează această nouă ipostază, mai cu seamă că în capitală chiar a reușit ceea ce urmărea, să se îndepărteze de poezie, de artele lirice care începuseră să îl sufoce pe ascuns. V. Leac a mai fost la Bistrița. Ne-am întâlnit ultima oară cu ocazia Concursului Național de Poezie „George Coșbuc”, 2010, fiind laureat – Marele Premiu „George Coșbuc”. Însă poetul V. Leac de acum nu mai seamănă deloc cu cel pe care l-am întâlnit demult. Nu știu dacă am reținut corect anul. Și Vasile a uitat anul acela.

Acum am întâlnit un poet meganemulțumit de sine. Ca să izbândească acest program pe care ș-i la impus – Ce rost are să scrii? De unde până unde, atâta lirică?... Ce atâta Cumințenie! –  procedează ca poeții brazilieni, care sunt total sastisiți de versuri, dar care, în lipsă de altceva, versifică în joacă. De o vreme, V. Leac trăiește cu impresia că o viață nu a scris ceea ce a vrut, fapt constata ca fiind destul de ciudat. El zice că a scris cu totul altceva decât intenționa.

Sentimentul pierderii timpului îl îneacă, astăzi, în proiecte ecologice. Nu, nu ca pe nebunul său prieten din Arad, un apământean, care consumă pe post de hrană biologică numai fibre naturale și doarme într-un dulap, pe verticală, declarând că se simte extraodinar și împlinit, ca o femeie însărcinată.

Unul dintre proiectele sale ecologice (și al grupului, el operând în interiorul unui grup liric conspirativ) este acela de a transporta pe șest, în Occident semințe de buruieni, faptă curat penală în dreptul internațional. Acolo, cică ar trebui să risipească acele semințe pe culturile fermierilor, pentru ca apoi să le monitorizeze acestora atitudinile ecologice! Occidentalii au eliminat și din vocabular termenul „buruiană”, pe care astăzi o numesc din punct de vedere corect politic „vegetație spontană”. Treabă extrem de serioasă! În Ungaria, CUCUTA a fost declarată „buriana nongrata”. Ca să nu mai vorbim de anbrozie. AMBROZIA, „septem punctata”, o plantă arătoasă, viguroasă, cumplită pentru viața umană. Poate și pentru viața animală. Dacă ambrozia este depistată pe terenul vreunui țăran, vreunui fermier, pe malurile apelor (care aparțin, de regulă,  ministerului respectiv al apelor), aceia riscă amenzi usturătoare... Și așa mai departe. Din București, V. Leac a efectuat vizite de lucru în Indonezia și Malaezia, „spații care îți pot schimba filozofia de viață în totalitate”. (Din spațiile acestea – iată, mi-am amintit fortuit, dar nu chiar întâmplător, îi scrise tânărul Niculiță, în vara anului trecut,  lui taică-său, rebreanologul Niculae Gheran: Tată, aici dacă vii în voiaj este bine să fii neînsurat!)

Dar, revenind la V. Leac și relația sa cu buruienile, zice el, că vizitând Elveția cu un grup de agro-poeți români, totuși nu s-au lăsat, ci chiar le-a pușcat ideea (fie și ilară până la nesațiu) și au dus cu ei semințe de ambrozie (fiindcă la noi buriana asta crește printre bălăriile răsărite de-a lungul râurilor și căilor ferate, pe digurile protectoare construite în vederea „stârpirii” – cum a afirmat un crainic radio – a „ocrotirii – vorba doamnei prim ministru despre holocaust! –  inundațiilor”), ca să o presare te miri pe unde în intenția să le dea elevețienilor agrari de lucru, întrucât au aflat că locuitorii cantoanelor se cam plictisesc de moarte.

Concret, dacă trecem la lucrurile obișnuite, ce întâlnim? O lume a cartierului urban, populat cu de toate şi cu nimic, îmbâcsit de praf şi locuinţe suprapuse sub formă de apartamente nici mari, nici mici, însă înghesuite, din care totuşi nu lipsesc scările de bloc, cu străzi mărginite de magazine, de toate formele, şi restaurante, şi baruri mai mult ori mai puţin populate, numai despre muncă nu este vorba - doar munca oboseşte! -, deşi, da, mai degrabă se aduc în prim plan fiinţe, dar nici acelea bine conturate, mai degrabă studiate, supuse unor investigaţii prin noile mijloace de comunicare şi informare. Însă nimic din cele ce se petrec, voluntar/involuntar, nu e întâmplător, un anume creier nu tocmai finisat/maturizat pare că ar coordona ceva ce aparţine toturor, dar mai ales personajelor cu nume, care apar, care asistă la evenimente şi se impun. S., de exemplu, sau Jacky, un şoricar impresionant de ataşat şi deştept, şi un computer şi uneori o fiinţă de gen feminin, care se amestecă, şi alta de gen masculin care se amestecă, şi călătoriile, multe – fiind însă călătorii banele, lipsite de semnificaţii, iar filozofia, filozofia de viaţă, desigur, este ca la ea acasă, simplă şi tranşantă, care nu dă bătăi de cap.

Până şi autorul, el, poetul, care nu este neapărat un personaj, afirmă că mereu şi-a dorit să scrie poeme pentru doi, trei astronauţi distraţi, în care abia mai pâlpâie viaţa, iar „cortul familiei neamţu să fie la marginea pădurii”, şi „uite-o! se-ntoarce mama din pădure/ e numai zâmbet”, şi cum să nu te simţi „ca un ambalaj abandonat într-un gard viu”!

Zicerea că V. Leac se ocupă de poezia ecologizantă rezultă și din faptul că mereu, de multă vreme, își reciclează poemele. Cu poemele reciclate a tipărit un  nou volum, botezat cu același titlu, Toți sunt îngrijorați, primul, apărut acum câțiva ani (Ed. Tracus Arte, 2010) volum premiat la diferite manifestări lirice din țară. Așa încât volumul Toți sunt îngrijorați are două ediții, inconfundabile. În primul volum de versuri e de întânit poemul Unchiul meu este îngrijorat. La V. Leac toată lumea, întreaga suflare din jurul său este îngrijorată, te miri pentru care motive. El scrie poeme din acelea sănătoase cu care poți trece pragurile dispuse la orice nivele.

V. Leac a semnat până în prezent cinci volume de poezie. Închegate, vizionare, foarte bine scrise, realist-fantastice, superfantastic-realiste. În cel mai recent volum, explodează peste teritorii mecanizate cufundate în siliciu, explorează spiritul aproapelui cu un fel de bisturiu virtual, în așa fel, încât toate se petrec fie în mijlocul cartierelor, fie în mijlocul naturii.