Pr. Vasile Beni: Pocăința este părerea de rău. Din orice cădere există și posibilitatea de a ne ridica, dacă avem bunăvoință

Dragii noştri credincioşi!    

Dacă suntem atenţi putem să observăm că fiecare Duminică din Postul Mare are o consacrare anume.  Prima Duminică este numită a Ortodoxiei, cea închinată dreptei credinţe. Cea de-a doua a fost închinată rugăciunii, pentru că Sfântul Grigore Palama ne-a învăţat rugăciunea minţii, inimii sau rugăciunea lui Iisus „Doamne Iisuse Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul(a)!”. Duminica a treia din post a fost închinată Crucii sau jertfei. Cea de-a patra Duminica, numită a Sfântului Ioan Scărarul, a fost închinată ascezei, pentru că treptele „scării” acestui sfânt scriitor închipuie tot atâtea virtuţi pe care suntem chemaţi cu toţii să ni le agonisim prin asceza şi lupta spirituală, îndeosebi prin „post si rugăciune”, iar Duminica a cincea, este închinată pocăinţei. Prin urmare, credinţa, rugăciunea, jertfa, asceza şi pocăinţa se constituie în tot atâtea trepte spre desăvârşire şi înviere, fiecare cu importanţa şi frumuseţea sa spirituală.

 Ar fi bine să ne amintim că  Pocăința este părerea de rău, odată cu făgăduinţa de îndreptare, pentru greşelile şi păcatele săvârşite. Este una din cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii. În limba greacă – Metanoia – înseamnă transformarea gândirii, a sufletului, în sens de reînnoire, întoarcerea de la păcat la Dumnezeu. Iar Sfânta Scriptură și viața de zi cu zi ne oferă nenumărate exemple și ne oprim doar la câteva dintre ele.

Maria Egipteanca s-a născut în a doua jumătate a secolului al patrulea, în Egipt, iar la vârsta de 12 ani fuge de acasă în Alexandria, unde trăiește timp de 17 ani în păcate. La vârsta de 29 de ani, împreună cu alţi tineri, a plecat la Ierusalim pentru a participa la sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. Spre surprinderea ei, nu a putut să intre în Biserică pentru că o putere supraomenească o ţinea pe loc. După trei încercări nereuşite, ea a rămas afară. Văzând mulţimea de oameni care intrau în Biserică şi se închinau Sfintei Cruci şi-a pus  întrebarea de ce nu poate intra în Biserică şi şi-a făcut un examen al propriului comportament.

Ştiind că trăit în păcate, făgăduieşte lui Dumnezeu că, dacă va putea intra în Biserică şi dacă va săruta Crucea, îşi va schimba viaţa. Intră în biserică şi, după ce săruta Crucea, primul lucru pe care-l face este de a îngenunchea în faţa icoanei Maicii Domnului, plângându-şi cu amar greşelile săvârşite şi rugându-se cu lacrimi fierbinţi să-i fie ocrotitoare şi îndrumătoare spre pocăinţă şi mântuire.

A plecat apoi în pustia Iordanului unde a trăit 47 de ani în cea mai aspră viaţă, în izolare totală de oameni, în post, rugăciune şi lacrimi de pocăinţă. În pustiul Iordanului era o mănăstire de călugări şi se obişnuia ca din prima duminică a Postului Mare, după ce se împărtăşeau, călugării să părăsească mănăstirea, să se retragă în pustiu şi să se roage. După 47 de ani de pustnicie în singurătate, l-a întâlnit pe preotul Sfântul Zosima, la care s-a spovedit şi s-a împărtăşit şi la sfârşit, i-a cerut preotului Zosima să vină iarăşi în anul următor la apusul soarelui în Joia Mare din Săptămâna Patimilor pe malurile Iordanului pentru a se împărtăşi.

După un an, când Zosima a ajuns acolo, a găsit trupul Mariei zăcând fără suflare, împreună cu un mesaj scris pe nisip: ,,Eu, părinte Zosima, sunt Maria Egipteanca, te rog să îngropi aici trupul meu”. Dar neavând cu ce săpa, a venit un leu şi a săpat cu labele o groapă şi acolo a fost îngropată.

Împăratul, prorocul și psalmistul David a săvârșit două păcate mari. A poruncit ca unul dintre generalii săi să fie lăsat să fie omorât pe câmpul de luptă pentru ca el să o ia de soție pe Batșeba.Când prorocul Natan îl mustră, acesta rostește frumoasa rugăciune de pocăință psalmul 50.  O rugăciune în care spune: ,,Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale șterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește. Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea……Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

Manase a ajuns rege la vârsta de 12 ani, s-a lepădat de Dumnezeu, iar în templul din Ierusalim a așezat idoli. Iar în această rătăcire a dus poporul peste 52 de ani. Văzând Dumnezeu necredinţa lui Manase, a hotărât să-l aducă la pocăinţă, ajungând captiv în Babilon. Acolo l-au pus într-o cuşcă în care nu putea sta în picioare, fiind legat cu capul la picioare, cu 2 lanţuri de aramă, iar hrană primea numai tărâţe şi apă de două ori pe săptămână. A trăit în aceste condiţii peste 7 ani.

Dar în acest chin şi-a adus aminte de Dumnezeu zicându-şi: Dumnezeu m-a lăsat în acest chin pentru că l-am mâniat şi m-am îndepărtat de la El şi am silit poporul să se închine la idoli. Dacă m-a ţinut Dumnezeu cu zile până acum oare ce vrea El de la mine? Sigur vrea mântuirea mea.

Și începe să se roage: „Multe sunt fărădelegile mele şi nu sunt vrednic a căuta şi a privi la înălţimea cerului, din pricina mulţimii nedreptăţilor mele, strâns sunt eu cu multe cătuşe de fier… Te-am mâniat şi am făcut rău înaintea Ta… dar acum îmi plec genunchii inimii rugându-mă – am păcătuit Doamne, am păcătuit şi fărădelegile mele eu le cunosc – însă cer, rugându-te, iartă-mă. Doamne iartă-mă şi nu mă pierde în fărădelegile mele”. Și Manase a venit iar ca rege în Ierusalim şi a întors poporul la credinţa în Dumnezeu.

Sfântul apostol Petru care, după ce s-a lepădat de Mântuitorul de trei ori, a plâns și Domnul L-a iertat.

Fiul risipitor care, atunci când sa întors acasă a rostit frumoasele cuvinte: „Tată am greșit la cer și înainta ta, primește-mă ca pe una dintre slugile tale…..Și tatăl l-a iertat.

 Dostoievschi, mare scriitor rus, ne descrie în romanul „Fraţii Karamazov” cum o slugă  a omorât o femeie bogată şi a dispărut. A fost acuzat un om nevinovat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă.

 Hoţul a plecat în altă regiune, şi-a schimbat numele şi, cu bogăţia furată, a construit aşezăminte filantropice, azile pentru săraci şi toţi îl aveau ca model, considerându-l sfânt.

Dar omul nu avea liniște pentru că auzea un glas care-i spunea: „Eşti un criminal! Eşti un hoţ!". Și s-a dus la duhovnic să se spovedească zicându-i:                   

 - Părinte! Eu sunt acel criminal şi hoţ. Uite, astfel s-au petrecut lucrurile. Te rog să-mi citeşti o rugăciune, pentru că de atunci nu am avut nici o zi liniştită. Atunci duhovnicul i-a spus:

- Ca să te ierte Dumnezeu, trebuie să mărturiseşti public păcatul tău. Lumea trebuie să afle adevărul. La început a ezitat.

A doua zi era ziua lui de naştere la care se aduna multă lume. În toiul petrecerii el s-a ridicat şi le-a spus:

- Dumneavoastră mă credeţi sfânt, însă eu am săvârşit un omor. Cei de faţă credeau că a înnebunit. Eu sunt criminalul cutare.

Şi le-a arătat tuturor dovezile crimei sale. Dar nimeni nu l-a crezut. Cu toate acestea autorităţile l-au cercetat, însă după trei zile l-au lăsat liber. Apoi s-a îmbolnăvit.

A cerut să vină duhovnicul, căruia i-a zis: „Ştiu că am să mor, dar pentru întâia oară, după atâția ani, sufletul meu este din nou fericit şi împăcat pentru că mi-am recunoscut greșeala  și Dumnezeu m-a iertat”.

Spre încheiere m-aș opri la o pildă în care se spune că  un preot a fost chemat la penitenciar pentru a le spune deținuților un cuvânt duhovnicesc.  Urcând și coborând pe trepte s-a împiedicat în reverendă și a căzut. Deținuții au început să râdă. Preotul s-a ridicat repede și le-a spus: Nu râdeți, a fost doar o cădere din care m-am ridicat. Și dumneavoastră, ați alunecat și ați căzut într-o extremă sau într-alta și poate de aceea ați ajuns aici. Viața însă ne arată că din orice cădere există și posibilitatea de a ne ridica, dacă avem bunăvoință. Amin!

          Pr. Vasile Beni