PREACURATA MAICĂ A DOMNULUI HRISTOS OGLINDITĂ ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Scriitorul francez Andre Maurois spune în una din cărţile sale despre  IISUS HRISTOS, că - ori de câte ori vorbim  despre Preacurata Fecioară, prin care a răsărit neamului omenesc mântuirea- simţim nevoia să îngenunchem. De ce oare? Din pricină că ea este crinul cel alb din valea cu spini a neamului omenesc, „mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”, Maica împăratului ceresc, salvatorul lumii. Pe drept cuvânt, Biserica o cinsteşte prin cuvinte care nu mai sunt spuse nimănui: „Preacinstita, Preasfânta, Preabinecuvântata, Mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea  şi pururea fecioara Maria”  (Theotokos).

    Minunea cea mare, dumnezeiască, a credinţei noastre este că e accesibilă tuturor: neştiutorului de carte, monahului din mănăstire, ţăranului ce-şi ară pâmântul ca şi filosofului,  corăbierului ca şi şcolarului, ostaşilor ca şi  marilor scriitori, medici, ingineri sau împăraţilor.

   Pentru ce anume am dori să ne oprim la scriitori? Ce sunt scriitorii la urma urmei? Sunt autorii bibliotecilor şi templelor culturii. Ne oprim la aceştia fiindcă au o sensibilitate aparte, văd ceea ce ochii noştri nu văd, înţeleg ceea ce nouă ne-a scăpat din vedere prin graba cu care alergăm  prin viaţă.

    O să iau numai un exemplu. Eminescu spune în  elegia „Melancolie”: „Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici”. Noi spunem că pictorii împodobesc bisericile, dar adevărul este că dragostea noastră de Dumnezeu aduce la Biserică flori şi icoane şi daruri,  caută pictori pricepuţi să zugrăvească minunile dumnezeieşti.

    Mă bucur să spun că marii noştri scriitori, cei mai mulţi, au fost oameni cu mare dragoste de  HRISTOS Dumnezeu şi  de Maica Împăratului ceresc. Ştim că noi, care scriem, ne vom prezenta înaintea lui Dumnezeu nu doar cu faptele noastre, ci şi cu scrierile  noastre,  care au fost ziditoare de suflet sau poate distrugătoare.
   În casele lor, pe masa de scris a lui Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Vasile Voiculescu, Ion Marin Sadoveanu, Traian Dorz, Vasile Militaru, Nicolae Steinhardt, totdeauna se afla Sfânta Scriptură, iar ei, prin scrisul lor, au adus slavă lui Dumnezeu şi –unii mai mult, alţii mai pasager-au cinstit cu adâncă pietate pe Maica Domnului, al cărei suflet era mai curat decât crinii ce înfloreau pe valea Hebronului.

   Când inima noastră iubeşte pe cineva, atunci dorim să-i zugrăvim chipul, să-i închinăm versuri, să-i aducem daruri, să-i cântăm, să-i facem bucurii. De ex. marele duhovnic al românilor, Ilie Cleopa scrie şi el versuri, explicând teologic şi poetic taina Fecioarei  Maria prin preînchipuirea rugului aprins ce nu se mistuie, aşa cum ne învaţă Biserica Ortodoxă:

               „Maica Domnului ceresc

               Este rug  duhovnicesc

               Domnu-n foc s-a arătat.

               Focul cu pară ardea

               Şi rugul îl lumina

               Însă nu se mistuia....

               Domnul n-a voit aşa

               În copaci falnici a sta

               Ci în spinul cel smerit

               A şedea bine-a voit,

               Ca să ne-nveţe pe noi

               Că în vremea de apoi 

               Va alege-a fi mai mare

               Smerenia Sfintei Fecioare

               De Dumezeu Născătoare,

               Căci ea roabă s-a numit

               Şi aşa s-a şi făcut.”

   Nu e de mirare că oamenii sfinţi s-au făcut uneori şi poeţi. Mulţi scriitori au fost fii de preoţi, oameni cu multă credinţă. Ştiută este evlavia lui Mihai Eminescu, cel mai mare poet al românilor, pentru Maica Preacurată, pe care o numeşte cu cinstirea populară de „Crăiasă”, „Regină peste îngeri”, cea care „Ascult-a noastre plângeri”/;                                    „Din neguri te arată / Lumină dulce, clară,/  O, Maică preacurată/ Şi pururea fecioară.”(„Rugăciune”) Ea este metaforizată aşa cum spune Biserica, drept „Scut de întărire/ Şi zid de mântuire.”. Ca în picturile lui Rafael, poetul o redă purtând „diademă de stele şi surâsul blând, fecioară” bucuria copiilor şi cântarea colindelor, cerească Maică şi împărăteasa îngerilor din senin. („Venere şi Madonă”).

    Iar atunci când valurile acestei lumi se năpustesc peste viaţa sa, Eminescu o cheamă întru ajutor ca pe ultima nădejde:

     „Răsai asupra mea, lumină lină,

     Din visul meu ceresc de odinioară

     O, Maică Sfântă, pururea Fecioară,

     În noaptea gândurilor mele vină.

 

     Speranţa mea tu n-o lăsa să moară

     Deşi al meu e un noian de vină.

     Privirea  ta de milă caldă, plină,

     Îndurătoare, asupra  mea coboară.”...

 

   Poetul a petrecut timp îndelungat în copilărie la marea mănăstire Agathon, unde erau peste o mie de monahii, între care câteva surori ale mamei sale; maica Fevronia, mătuşa sa, era stareţă, precum şi alte rudenii. Eminescu spunea că „Biserica este maica neamului românesc” (căci în Biserică s-a născut poporul român şi cultura lui.) Timpul nu ne permite să zăbovim mai mult vorbind despre Eminescu, deşi lucruri frumoase ar fi de spus.

   În stilul versurilor eminesciene, în secolul XX, un mare poet creştin- Vasile Militaru, scrie o frumoasă „Rugăciune”.:

          „Preacurată Maică, pururea fecioară

            Sufletul din mine nu-l lăsa să moasră

            Ci trimite-l sfântă peste el, de sus

            Mila ta cea mare, mila lui IISUS

            Îngeri împrejuru-mi fă ca să se-adune

            Să-mi arate calea către bine

            Să-mi îndrepte paşii pe cărarea milei

            La-nceputul nopţii, la-nceputul zilei,

            Plin de umilinţe şi de-adânci suspine,

            Sufletul la tine vine să se-nchine

            Mila ta din ceruri peste el coboară

            Maică preacurată, pururea fecioară.”

            Există două tipuri de scrieri privitoare la Maica Preacurată, Maica Speranţei: unele de exprimare a admiraţiei, a preacinstirii sau supravenerării şi altă categorie, care urmăreşte momente ale vieţii sale, inseparabil legate de Dumnezeiescul său Fiu, IISUS HRISTOS.

    Aşa de pildă, monahia Zorica Laţcu, o poetă de mare sensibilitate, popularizată în mediile creştine de regretatul duhovnic Teofil Părăianu, este autoare a cinci volume de poezii creştine, în care se ilustrează cu strălucire artistică admiraţia pentru Maica Luminii. Preluând închinarea îngerului, poeta o introduce în versuri emoţionante în „File de acatist”, din care citim:
          

          „Bucură-te, leagăn alb de iasomie

          Către care-n roiuri fluturii coboară

          Bucură-te, raza stelei din vecie

          Şipot care curge plin de apă vie

          Bucură-te, Maică pururea fecioară,

          Dulcea mea Marie.

   

          Bucură-te floare fără de prihană

          Albă ca argintul nopţilor de vară

           Spicul cel de aur, veşnic plin de hrană

           Mirul care vindeci orice fel de rană

           Bucură-te cţntec tainic de iubire

           Clopot de chemare, cântec de mărire,

           Bucură.te, Maică pururea fecioară,

            Blândă fericire.

            Bucură-te mărul vieţii care-nvie

            Pomul greu de roadă-n plină primăvară

            Bucură-te iarăşi, ţărm de bucurie.

            Dintru care curge mierea aurie,

            Bucură.te Maică, pururea fecioară,

            Sfânta mea Marie.”

 

     Impresionantă stihuire avem pentru momentul fugii în Egipt din calea irozilor acestei lumi:

            În lungul zării prin pustiu mijeşte ziua

            Un măgăruş cu ochii blîânzi te poartă.

            Te-ai încrezut în pasul lui cuminte

            Şi creşte-n zări mereu câmpia moartă...

            ...De ce ţi-s Maică, genele muiate?

            Petreci prin minte alte prigoniri?

            Dar timp mai este. Un înger se coboară

            Deasupră-ţi ca un sol de mângâiere,

            Frânturi de raze te-nvelesc, Fecioară,

            Şi-alături merge Iosif în tăcere.”

                     (poemul „Fuga în Egipt”)

       Taina cea mare a întrupării Fiului lui Dumnezeu dintr-o pământeană o găsim la mulţi autori: Ion Pillat, Traian Dorz, Eminescu şi Coşbuc, Sabatianus Adventicus (latin stabilit la noi) Bogdan Petriceicu Hasdeu, Costache Ioanid, Vasile Voiculescu, Acesta din urmă prezintă metaforic naşterea lui Hristos,   în inimile noastre, din care redăm fragmentar „Colindul”:

 „În coliba-ntunecată

 Din carne şi os lucrată,

 A intrat HRISTOS deodată

 Nu făclie ce se stinge,

Nu icoană ce se frânge

/.../Coliba cum l-a primit,

S-a făcut cer strălucit

 Cu boltă de mărgăritnt,

 Iar  în ea soare şi stele

 Şi arhangheli printre ele.

 Suflete, scoal’ şi cunoaşte,

 Luminos prunc că se naşte,

 Din palatul Treimii,

 În peştera inimii.

 Maica sfântă-n braţe-l ţină,

 Sfântul Duh cu drag l-alină,

 Îngeri cu raze se-nchină”.

     Despre negrăita minune a venirii lui Dumnezeu printre oameni, a reunirii noastre cu Tatăl ceresc, scriitorii, precum toţi credincioşii, vorbesc cu înfiorare:

„Privim în tăcere uimirea şi teama

Cu care Simeon patriarhul  grăieşte,

Minunea şi taina,  fecioara şi mama

Când crucea şi slava smerit le vesteşte

 

Gândim în tăcere cum neamuri şi neamuri

De veacuri te-nalţă cu drag şi cu teamă

Pe cruci şi altare, pe steme şi flamuri

Minune şi taină, fecioară şi mamă.

 

Cinstim în tăcere eterna minune

Cu tot înţelesul păstrat veşniciei

Şi dragostea noastră alăturea pune

HRISTOS – Împăratul şi pruncul Mariei”

 

Durerea calvarului, trădarea ucenicului, singurătatea lui HRISTOS, povara Crucii, adică a tuturor păcatelor neamului omenesc, dar şi presimţirea slăvitei învieri a trezit compasiunea tuturor credincioşilor din istoria lumii.

          „Cu mintea mea, Preasfântă Maică,

          Te văd pe drumul spre calvar

          Şi conştiinţa mea săracă

          Mă mustră ca şi pe tâlhar.

         Ţi-aud cu jale tânguirea

         Şi sunt mustrat  acum mai rău

         Ştiind că pentru mine rabdă

         Preamilostivul Fiul tău.

         Privindu-l înălţat pe cruce

         Cunosc că am mai multă vină

         Decât răstignitorii săi.

         ...Iar  sabia proorocită

         N-ar fi străpuns atât de rău

        Îm inima ta, Preacurată,

       Văzând cum moare Fiul tău.”

                ( zice Sf,Iacob, preotul devenit poet)

 

Slava învierii lui HRISTOS şi bucuria Maicii Sale şi a întregului neam creştinesc formează un tot indisolubil.

                „Bucură-te Preacurată,

                Care ieri te-ai tânguit,/

                Iată, Fiul tău cu slavă

                Din mormânt a răsărit.

                Toată firea prăznuieşte

                 Învierea lui HRISTOS,

                Toate se îmbracă astăzi

                 În veşmânt prealuminos.

                 Îngerii şi pământenii

                 Cântă azi acelaşi grai,

                 Iar Adam şi cu tâlharul

                 Se înveselesc în Rai.

                 Nu se mai socoate Crucea

                 Azi  organ chinuitor;

                 Ea rămâne „Steagul slavei,

                 Semnul cel biruitor.

                  /.../ Tu, fiind mai înainte

                 Maica sfintelor dureri,

                 Astăzi eşti a slavei Maică

                 Şi a Sfintei Învieri.”