„Tătucul” Stalin şi Biserica . De la demolator la toleranţă (1)

Marx şi Engels, iar apoi Lenin au fost nişte revoltaţi împotriva mizeriei în care trăiau cei mulţi şi asupriţi, în vreme ce o clică umană restrânsă trăia într-un lux sfidător. Au dorit astfel să schimbe „orânduiala cea crudă şi nedreaptă”- cum spunea Eminescu. Şi nu doar ei au dorit aceasta. Un factor major care îi oprea în acţiunile lor revoluţionare li se părea a fi credinţa, Biserica, ce ne învaţă să fim blânzi, smeriţi şi să răbdăm toate ale acestei lumi. Toţi cei trei au fost oameni credincioşi la începuturile vieţii lor, în adolescenţă. După o călătorie pe mare, Engels scria: ”Nicăieri nu se simte omul mai aproape de Dumnezeu decât călătorind pe mare.” Voind a reforma societatea, ei au ales însă a fi duşmani pe faţă ai lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale.

După ce Revoluţia bolşevică a triumfat în noiembrie 1917 şi după cumplitul Război civil în care o parte din preoţi au fost cu”albii” o foamete grozavă a cuprins Rusia. Lenin a cerut Bisericii (1921-‚22) să predea toate vasele de aur pe care le deţinea. Trebuie amintit aici că Biserica era proprietară a suprafeţe uriaşe de pământ, 40.000 de km. pătraţi (cam cât Oltenia şi mai mult încă). Într-un fel, era o Biserică bogată într-o lume muritoare de foame. Ierarhia superioară s-a împotrivit şi astfel au început represiunile. Le-a început Lenin şi le-a continuat cu ferocitate Stalin, care-n adolescenţă a fost student al Seminarului teologic din Kazan o vreme (un an şi jumătate).

La fel ca pe vremea Romei, împotriva Bisericii, ruse de astă-oară (sovietice) s-a dezlănţuit toată puterea statului. Profanări şi distrugeri de biserici şi mănăstiri în numele „ştiinţei”, deportări, procese şi ucideri necontenite, au făcut ca din 55.000 de parohii ortodoxe, în 1933 să nu mai existe decât abia…100. De la circa 150 de episcopi, în 1938 mai erau doar 4. Ce orori se ascund în spatele acestor cifre seci, mintea omenească abia poate să-şi închipuie.