„Tătucul” Stalin şi Biserica. De la demolator la toleranţă (2)

Biserici şi mănăstiri transformate în depozite, magazii sau crâşme, preoţi, călugări şi ierarhi deportaţi sau ucişi într-un număr de peste 50.000…Biserica Ortodoxă din Imperiul Uniunii Sovietice părea anihilată, în condiţiile în care statul desfăşurase o virulentă campanie antireligioasă, limitând accesul Bisericii în viaţa socială, închizând şcolile teologice şi lăcaşurile de cult.

A venit apoi Războiul, Marele Război împotriva agresiunii Germaniei fasciste. Niciodată în istorie nu s-a mai abătut o asemenea primejdie asupra Rusiei şi celorlalte popoare din Uniune. Văzând că situaţia este atât de teribilă, Stalin, fostul student la un seminar teologic(cel din Kazan) şi-a adus aminte de…Biserică. Dacă n-ar fi existat o atât de cumplită cumpănă, e sigur că nu şi-ar fi amintit niciodată de cei pe care-i prigonise crâncen. În 1943 (anul marii bătălii de la Stalingrad) are loc astfel o întâlnire cu patru mitropoliţi de pe întinderea Uniuniii Sovietice şi se solicită sprijinul moral al Bisericii pentru ”salvarea patriei”, discutându-se şi despre relaţia Biserică şi stat. În astfel de condiţii are loc o importantă relaxare între stat şi Biserica ortodoxă . Se obţine dreptul de a alege un patriarh, se redeschid unele biserici, se permite reînfiinţarea unor şcoli teologice etc. De 18 ani nu se mai alese un Patriarh.

Dacă în 1927 se anunţase compromisul recunoaşterii puterii bolşevice, printr-o „Declaraţie…” a locţiitorului de Patriarh, Serghei, dezavuată de Biserica rusă a exilului, acum, un comunicat anunţă în mass-media noile principii (de coexistenţă şi recunoaştere) dintre cele două entităţi.

În aceste condiţii radical noi, tolerante, este ales în septembrie un Patriarh-Serghie-,urmat de Alexei în 1944. Biserica poate intra după război în relaţii oficiale cu celelalte Biserici ortodoxe autocefale. Oricum, o schimbare mare faţă de tot ce fusese antebelic.