Ulicarniții

Îmi place cuvântul acesta (de proveniență neaoșă): Vine (desigur) de la „uliță” și îi desemnează pe bărbații care umblă pe-afară așa, de dragul umblatului sau să-și găsească
vreun tovarăș de vorbă.
Pe scara mea am însă trei ulicarniți de altă „specie” (și nu mă îndoiesc că nu sunt
singurii), trei pensionari admirabili care ies de câteva ori în oraș (dar nu pentru plimbare).
Au câteva trasee, ferite de aerul poluat, le străbat cu pas nici grăbit, nici alene.
Unul dintre ei își suplimentează efortul fizic diurn cu bicicleta. Cunosc pe un altul care intră cu bicicleta chiar în pădure, pe cărări accesibile sau străbate șoseaua între localități.
E acea nevoie de mișcare fizică derivată din conștientul diurn și nu datorată vreunei obsesii a longevității. Privesc cu admirație (însoțită de un puseu de amărăciune) secvențele din filme occidentale cu bărbați sau femei care, îmbrăcate adecvat, fac alergare matinală pe piste special amenajate; da, așa, altfel îți trăiești ziua. Amărăciune? Păi, nu? Fiindcă imediat te gândești la noi.
Nu e vorba numai de lipsa unor astfel de piste, ci și/mai ales de lipsa educației pentru a cultiva sănătatea trupului și a minții. Apropo: la școală – ore de educație fizica? Mda, se fac.
Deprinderile exercițiilor sunt durabile? Mă îndoiesc. E suficient să ne uităm unii la alții,
adulții, să vedem cum arătăm, să vedem cu ce am rămas din vremea „educației” (cum o
scurtează școlarii). Dacă roboții de la Bruxelles din guvernul nostru steril vor să scoată latina din programa de învățământ, iar istoria să o căsăpească în stil stalinisto-proletcultist, nu mi-ar fi de mirare ca, din două ore câte sunt acum în orar, una să fie extirpată, dat fiind că (nu-i așa?) tineretul face destulă mișcare pe maidan sau între blocuri; sau la discotecă – nu?... Vai, ce optimist sunt!