Valentin Marica: Lamuri de colind
Cuvânt înainte
Dacă în jur „se prăbușesc altare”, lumina dumnezeiască le reface prin cuvânt. În gândirile line/ Dă-ni-l, Doamne, și astăzi și mâine, / ține-i cumpăna înaltă și vie, / naște-i clipă și crește-i vecie!
Umblam, vedeam şi nu mă închegam... Umblam, vedeam, dar nu mă întemeiam. Tălmăcesc, iar, reflecţii blagiene, căci, umblam, vedeam şi nu mă întemeiam, până când m-am îmbrăcat în cămaşa albă a cuvântului prin care simțeam că îl văd pe Dumnezeu, înţelegând că altfel sunt fiinţă rămasă-pe-dinafară.
Omul, trecător pe „coaja pământului”, scria Eminescu, cu cât câştigă convingerea despre nimicnicia lui şi despre mărimea lui Dumnezeu scade din deşertăciunea lumii. Caut prin vers mărimea lui Dumnezeu și astfel să scad măcar o picătură din deşertăciunea lumii, spunând și eu, în curată bucurie, Dumnezeu există! Eu l-am întâlnit! Căci, dacă nu ai, precum Kierkegaard, acea ora 10 și jumătate a iluminării, ( a se vedea comentariul lui Lucian Blaga din Religie și spirit) și marele tău cutremur de pământ, adică adevărul tău, ideea pentru care să trăiești și să mori, ieși din grație divină. Desigur, pentru a rămâne în ea, o ilustrează Kierkegaard, trebuie să te zbați, să înduri, să ajungi la conștiința păcătoșeniei tale, ca astfel să te vindeci.
Acum, învinge din nou cuvântul pe care Sfinții Părinți îl numeau suire. Suire și, adaug, vindecare. Vindecarea prin cuvântul care dacă nu ar pune în răscruci zori și vin/ cum aș putea alege mierea din pelin?/Și dacă nu ar pune tăcere-n asfințit/ cum s-ar închide ochiul pătimit?
Valentin Marica
Lângă cununa de spini
Iartă-mi, Doamne, netezimea degetelor...
N-am frământat destul strugurii pământului,
până la luciu,
până la strigăt,
dar
ştiu să arăt cu mâna spre cer.
Începutul zilei
Ca o pânză ți-e răsuflarea
când fiecare frunte
e clepsidră,
fiecare palmă-potir.
Os alb
e începutul zilei,
os alb
în chivotul cuvântului
pe când toate vor dori
să aibă chipul tău.
Unde va cădea valul
Lași iarba
să fie val
spre colțurile mesei
acoperind o iluzie.
Unde va cădea valul
când Îngerul
îmi va atinge coroana de spini?
Marginea lumii arde.
Își schimbă culoarea
cuvântul.
În părul tău de apă
Cum să ţin apa în mâini?
Cum să ţin în mâini cuvântul ce se face val?
Voi călca pe apă.
Voi călca pe spinarea cuvântului.
Aerul, apăsându-mi umerii,
apăsându-mi gleznele,
întinde în părul tău de apă
tăcere de stea.
Numai Îngerul
Numai Îngerul îmi spune
unde e aburul
din freamătul crucii.
Numai Îngerul îmi spune
că apa
ce curge printre sălcii
e vecernie
și luciul ce apasă umărul
a taină.
Numai Îngerul îmi spune
că îmbătrâneşte ochiul
într-o linie albă,
că se vor înveseli gurile
ce-au atins iarba în pustiu.
Lamuri de colind
În lamuri de colind
cerul acoperă
aerul înspicat
ce poartă cuvântul
deasupra fântânilor.
În lamuri de colind,
femeia leagă prăpastia;
despletindu-şi sângele,
peste leagăn de omăt.
Stând în mijlocul inimii mele
Amintindu-mi cuvintele Sf.Simeon Noul Teolog
Lângă staul,
stând în mijlocul inimii mele,
din suflarea gurii
se ridică o stea albă.
Mers în gol
Timpul
şi-a pierdut degetul arătător.
Numai buzele tale
bat orele,
când
corabia cuvintelor
e în larg.
Răzimat
într-o scândură căzută din cruce,
omul
numără
fulgerele cerului.
În calea magilor
În calea magilor
genunchii apasă fagurele serii.
Răsăritul și apusul soarelui
au aceeași înmărmurire.
Toată calea e în sânul meu,
luând locul inimii și răsunetul vorbei.
Altarul de aur, smirnă și tămâie
e pruncul din mâinile mele.
În umezeala ochilor
calea magilor e ornic.
Un alt punct cardinal
Se surpă
dimineața din cuvânt.
Îngenunchezi în flacără, trup alb...
Între uscat și apă,
umărul meu
e pendul.
Comentarii
Stimata domnule Valentin Marica,
Ne conduceți prin cuvinte inspirat meșteșugite printr-un univers al liniștii, al credinței, al înțelegerii sensului vieții pe pământ, al atitudinii conștiente de ce suntem în viață, atât cât a mai rămas din ea.
Cu stimă, Rus Augustin
Adaugă comentariu nou