Andrei Marga: Europa în fața înarmării

                 Europa a devenit din nou problemă pentru cei preocupați de viața pe continent și de mersul lumii. Faptele și deciziile care se iau de decidenții ei actuali sunt adesea riscante.

Suntem deja după câteva crize pe continent, exprimate de cei mai mari gânditori ai săi. Au fost, pe rând, o criză a înțelegerii individualității, ca urmare a alunecării în lupte străine de creația de valori (Nietzsche), o criză constând în pierderea întâietății în ordinea culturilor (Spengler), o criză a înțelegerii rațiunii, ca urmare a instrumentalizării acesteia,  aduse de pozitivism (Husserl), o criză a ruperii culturii de înțelegerea condiției umane (Heidegger), o criză constând în industrializarea la un moment dat până și a crimei (Horkheimer și Adorno), o criză ce rezidă în trecerea conștiințelor sub controlul puterii (Michel Foucault). De două ori, criza europeană a culminat în războaie mondiale.

Șirul continuă perceptibil în zilele noastre cu o nouă criză. Într-o lume intrată sub „geometria variabilă a supraputerilor” din afara  continentului (detaliat în A.Marga, Ordinea viitoare a lumii, 2023), criza Europei este, în miez, o criză a democrației, ca urmare a desfigurării politicii, afectării suveranității naționale,  birocratizării fără precedent și înlocuirii meritocrației cu mediocrația sau chiar cu stupidocrația. Ceea ce Nietzsche privea cu îngrijorare, pericolul ca Europa să devină teren de înfruntare de „voințe de putere”, nu mai este improbabil.

Nici criza din zilele noastre nu rămâne doar una aerată, a înfruntării de concepte și concepții în competiția viziunilor. Și ea este o criză cu răsfrângeri în decizii de acțiune și în acțiuni în forță, care modifică viața de zi cu zi a marii majorități a oamenilor.

În fața acestei situații, sunt tot mai evidente două adevăruri, din păcate sumar conștientizate. Anume, că abia luând în seamă faptele de viață curentă ale oamenilor gândirea și cultura își satisfac menirea și că abia cu puterea gândirii, inevitabil conceptualizantă, faptele pot fi înțelese până la capăt. Nici ruperea de faptele trăite și nici rămânerea la fapte neanalizate suficient nu permit cunoașterea, decum înțelegerea, lumii.

Cu o energie rară în istoria gândirii, Jürgen Habermas a dat recent nu numai o altă capodoperă, Auch eine Geschichte der Philosophie   (2019), ci și continua analiză a situației umanității actuale. El a însoțit cu reflecții evoluția țării sale și pe cea a Europei. În volumele sale, Die Stunde der nationalen Empfindung (1990), Vergangenheit als Zukunft (1990), Die postnationale Konstelation (1990), Euroskepsis, Markteuropa oder Europa der (Welt-)bürger? (1999), Braucht Europa eine Verfassung? (1999), „Es musste etwas besser werden…” (2024), Habermas a captat noua criză a Europei din perspectivă democratică și a dovedit, pentru cine gândește responsabil, că filosofia de cea mai mare anvergură și cercetarea evenimentelor concrete, care afectează viețile, merg mână în mână.

Habermas a salutat de la început și constant unificarea politică a  continentului. El nu a ezitat să atragă atenția asupra încălcării suveranității unor națiuni și asupra derapajelor  birocratice și a devenit astfel cel mai sistematic și mai acut critic al „autoritarismului democratic” din Europa de azi. Habermas a spus lucrurilor pe nume când a acuzat „lipsa de legitimare” a Consiliului European, care ia deciziile, și „absența controlului democratic” asupra Comisei Europene, care decide acțiuni. El a criticat „slăbirea imaginației” la forțele politice ce o orientează, care face ca, din nefericire, Europa unită să se întoarcă la conflicte vechi, în loc să inoveze civic și instituțional.

Începând cu volumul „Es musste etwas besser werden…” (Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2024) , Habermas a examinat revenirea la război, după multe decenii de pace pe continent. „Ceea ce mă neliniștește – scrie el – este faptul că între timp conștiința elitelor politice din Vest a fost acaparată tot mai mult de logica războiului” (p. 148). Situația amintește de atmosfera din preajma Primului Război Mondial, din 1914. „Nu ne deranjează susținerea Ucrainei, ci căderea retorică durabilă într-o mentalitate belicoasă. M-a uimit cât de repede în elita politică și în presă s-au sfărâmat (zerbrosselt sind) abordările și vederile destul de greu atinse de la Al Doilea Război Mondial încoace. /…/ Nu am ajuns oare să credem că am învățat că forța arhaică a războiului este un mijloc obscen de înlăturare a conflictelor în Europa?” (p. 150). Habermas critică azi „lipsa de perspectivă cu care Vestul a abandonat inițiativele proprii în favoarea reflexelor învățate în războiul rece” (p. 150). Din nefericire, speranța că marile puteri vor face mai departe pași spre realizarea ordinii lumii bazate pe drepturile omului nu se mai acoperă. Pe fondul evenimentelor recente, Habermas  scrie: „nu văd în Europa capete politice și forțe politice care să dezvolte o perspectivă destul de autocritică și orientată spre viitor pentru alternative de acțiune” (p. 152). Acesta este, desigur, doar un element al dificultăților de azi din Europa!

Ceva mai recent, Habermas a publicat un articol în care susține că  „Europa trebuie să meargă înainte cu integrarea și apărarea de sine” (vezi „Süddeutsche Zeitung”, 23 martie 2025), preluat imediat de presa internațională. Aici el semnalează „dezintegrarea constelației politice” care a dominat era postbelică în Europa, când umbrela americană era de la sine înțeleasă. Este vorba de constelația osmozei politice a Europei și Americii. După opinia lui Habermas, „schimbarea sistemică” care are loc în Statele Unite sub administrația Donald Trump are consecințe schimbătoare de epocă – „atât pentru cursul în continuare și sfârșitul războiului din Ucraina, cât și pentru nevoia, voința și abilitatea Uniunii Europene de a găsi un răspuns redemptiv la noua situație. Altfel, Europa va fi, de asemenea,  trasă în vârtejul unei supraputeri în declin”.  

Vina se află  în politica din Uniunea Europeană, caracterizată de o „privire scurtă de neînțeles”, scrie Habermas. Această privire cu bătaie scurtă a făcut ca, pe de o parte, europenii să nu ia în seamă la timp evoluția din Statele Unite ale Americii și, pe de altă parte, să asistăm la înfeudarea față de narativul guvernului Ucrainei. Uniunea Europeană a angajat un suport necondiționat pentru acesta, fără a clarifica obiectivul pe care-l urmărește și a-și lămuri viitorul.

În context, și în Germania se trece la înarmare, în „climatul unui sentiment înfierbântat și opresiv al anti-rusismului, care alimentează vechi prejudecăți”. În general, însă, programul de înarmare al actualei Comisii Europene nu ține de vreo „amenințare rusească la adresa țărilor europene”, ci de „autoafirmarea existențială a faptului că Uniunea Europeană nu mai poate conta pe protecția Statelor Unite, într-o situație geopolitică tot mai impredictibilă”.

Ipoteza lui Habermas este că Statele Unite vor urma ruta unei „transformări a politicii în bloc (en bloc) într-un mod de management corporat condus de noi tehnologii”. Nu este evident cum se va urma această rută, dar este clar că se va urma „o politică a deciziilor detașate de norme consacrate”. Ne îndreptăm, cu aceasta, spre o schimbare – în mod exact, spre „o nouă formă de guvernare tehnocratic-autoritariană, care păstrează, în mod larg formal, Constituția”. Democrația rămâne, dar va fi o democrație care consideră alegerile formal democratice ca suficiente, nemaifiind nevoie de preocupare pentru ce spun în rest oamenii.

Noua politică nu va semăna, însă, nicidecum, așa cum acuză grăbit unii dintre oponenții ei, cu „fascismul istoric”. Între altele, populația Americii rămâne divizată pe linii sociale și culturale relativ clare, iar administrația de la Washington DC acționează contra violării Constituției.

În acest moment, presa s-a conformat parțial la schimbare, universitățile și alte sectoare culturale rezistă încă presiunii, dar guvernul american actual se mișcă repede. Procesul are rădăcini încă insuficient lămurite în schimbările din societatea americană și mondială și a început deja sub președinții anteriori – mai exact, cu George H. Bush. Nu sunt lămurite de istorici nici datele preistoriei incursiunii Rusiei în Ucraina și dacă se putea evita aceasta. Istoria contemporaneității de sub ochii noștri nu este încă scrisă.

Oricum, nu ar fi, însă, cazul să se lucreze în Europa cu aspirații și strigăte de „victorie” asupra unei puteri nucleare de anvergura Rusiei. Mai curând, ar trebui luat aminte la echilibrul de putere care a existat în decenii anterioare, care nu ar trebui irosit. Ar fi fost chiar în interesul Occidentului să negocieze cât de repede posibil cu Rusia un aranjament acceptabil pentru Ucraina, sub garanții occidentale.

Ar fi trebuit ca, înainte de toate, europenii să anticipeze evoluția din Statele Unite. „A fost, însă, o lipsă de conștiință critică a pericolului ruperii cu sistemul economic global existent și cu o societate mondială, care au fost mai mult sau mai puțin echilibrate până atunci”. De aceea, „destul de iritant, Uniunea Europeană nu joacă un rol politic semnificativ în negocierile pentru o încetare a focului”.

Habermas estimează că „războiul din Ucraina doar a accelerat  schimbările geopolitice de putere”. Președintele Donald Trump pare să recunoască că, „în pofida predominanței economice, Statele Unite au pierdut supremația globală ca supraputere sau cel puțin au abandonat pretenția lor politică la a fi hegemon”. China urcă sigură de sine în pondere pe arena mondială, India la fel, Brazilia, Africa de sud, Arabia Saudită se afirmă, iar Asia de Sud-Est este pusă în mișcare. „Nu este coincidență faptul că literatura reorganizării unei lumi multipolare a proliferat în ultima decadă. Această schimbare în situația geopolitică, care a fost chiar accentuată prin divizarea Vestului, pune reînarmarea Germaniei, ce se petrece acum, într-o lumină complet diferită de asumpțiile foarte speculative asupra unei amenințări curente la adresa Uniunii Europene din partea Rusiei”.

Totodată, Habermas atenționează asupra pericolului conținut în manipularea mediatică a oamenilor, care s-a dezvoltat neașteptat în ultimii ani. El cere responsabilitate, încât să se evite „unilaterala formare a opiniei politice” prin informații trunchiate și teze false, ce se distribuie abundent. Nu-i deloc indiferent narativul evenimentelor cu care se operează – ar fi nevoie de un narativ așezat pe fapte, alimentat din diverse surse de informații, nu de propagandă. Raportarea faptelor și acțiunilor la norme recunoscute general ar trebui păstrată, cel puțin așa cum a fost, căci așa s-a asigurat pacea postbelică.

Europa are, desigur, de consolidat puterea ei militară într-o lume „turbulentă geopolitic, care se dezintegrează”, continuă Habermas. Căci numai o Uniune Europeană capabilă de acțiune politică independentă este soluția.

Această capacitate depinde însă de coerența Uniunii Europene, care este, cum se știe, dependentă de statele componente. Pe de o parte, Uniunea Europeană nu poate fi eficace decât acționând în numele tuturor statelor componente, pe de altă parte, o unitate a uniunii nu se poate atinge și nu trebuie atinsă decât pe calea politicii care convinge. Înarmarea și orice alt mijloc la care se recurge nu poate substitui acțiunea politică matură. Simpla impunere birocratică de decizii din partea cuiva nu este sănătoasă pentru Europa. Nu este altă cale de a unifica continentul decât acțiunea politică – care presupune, prin natura ei, exprimarea liberă a fiecărui stat component și cooperarea.

O aprofundare din această perspectivă a relației Germania-Franța Habermas o socotește indispensabilă. Prevederea din Tratatul de la Roma (1957), „closer cooperation”, ar trebui concretizată înainte de orice în această relație, care rămâne în continuare coloana vertebrală a construcției europene.

Habermas se declară „alarmat” de ceea ce se petrece acum în Europa. El atrage atenția că îmbarcarea pe vasul înarmării reactivează mentalitatea militaristă ce se credea demult depășită, în diferite țări. El conchide: „pot doar să apăr rațiunile politice pe care le-am evocat pentru a justifica întărirea unei forțe de descurajare militară din partea Uniunii Europene cu condiția să se întreprindă un pas mai departe corespunzător în integrarea europeană. Ideea pe care Republica Federală Germania a fost construită și dezvoltată ar trebui să fie suficientă pentru a justifica această rezervă: ce ar deveni Europa dacă cea mai populată țară, care este cea care conduce economic din centrul ei, ar deveni, de asemenea, o putere militară cu mult superioară tuturor vecinilor ei, fără  un angajament constituțional care să oblige față de o apărare europeană comună și o politică externă bazată pe deciziile unei majorități?”. Altfel spus, fără o politică europeană ce ia în seamă interesele democratic stabilite ale diferitelor state, riscul este ca înarmarea Europei să ducă la impasurile militariste de odinioară.

Adaug la această temere a lui Habermas una și mai mare, pe care o subliniez de fiecare dată. Ea izvorăște din examinarea situației juridice a Europei de după al Doilea Război Mondial și „războiul rece”: absența tratatelor care să încheie aceste războaie pe terenul dreptului internațional. S-au încheiat acorduri, declarații și memorandumuri, cele mai multe nevalidate de parlamente reprezentative, dar nu tratate obligative – ceea ce s-a văzut cu ochiul liber în  reizbucnirea războiului pe continent.

Primul Război Mondial s-a încheiat cu tratate corespunzătoare, al Doilea s-a încheiat cu tratat de pace (Paris, 1948), dar nu cu tratate care reglează situațiile până la capăt. De aceea, de exemplu, un pact sub unele aspecte abolit, precum Ribbentrop-Molotov (1939), continuă să aibă efecte.

Ținând seama de faptul că dreptul internațional nu este dreptul acordurilor de circumstanță, oricât de oportune sunt acestea, ci al tratatelor subscrise de guverne legitime și validate de parlamente reprezentative, ne putem imagina nu doar consecințele militariste ale revenirii Europei la înarmare, care sunt în sine amenințătoare. Ne putem imagina și faptul că înarmarea vine pe terenul unei Europe care nu și-a reglat încă suficient chestiunile de drept.

De altfel, cei care s-au aplecat asupra dosarelor internaționale și cunosc discuțiile din jurul celor mai importanți decidenți ai lumii de astăzi știu bine că, de mulți ani, este pusă pe masă, în Europa, la Washington, Moscova și Beijing, ducerea până la capăt a reglementării juridice în consecința celui de al Doilea Război Mondial și a „războiului rece”. Nimeni nu poate modifica deznodământul acestor două războaie și nu modificarea este în discuție, dar aspirația reglementării până la capăt este vie. Înarmarea Europei vine pe terenul cu tensiuni ce ies tot mai mult din ascundere ale nerezolvărilor, care îi poate imprima direcții încă greu de anticipat.  (Din volumul Andrei Marga, Noua criză a Europei, în curs de apariție)

<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a>