Andrei Marga: Habermas despre criza actuală a Europei

      Autor al celei mai ample filosofii de la Heidegger încoace și ajuns între cei mai citiți gânditori, Jürgen Habermas a intrat de curând cu o nouă carte în librării. Sub titlul „Es musste etwas besser werden…” (Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2024, 254 p.), cititorul află în ea răspunsurile filosofului la întrebări puse de cunoscători (Stefan Müller-Doohm și Roman Yos) privind opțiunile sale și lumea actuală. Formula „trebuia să fie ceva mai bine”, care dă titlul cărții, reține ceea ce deja din vremea studiilor în drept, sociologie, economie, psihologie, literatură universală, filosofie, parcurse de tânărul Habermas la Göttingen, Bonn, Zürich, Marburg, avea să rămână motivația sa ultimă: „nevoia intelectuală de clarificare” sub convingerea că „ar trebui să fie ceva mai bine, de noi depinzând dacă lumea se va schimba în bine”.

Fapt neobișnuit în istorie, Habermas a dat la împlinirea vârstei de 90 de ani o scriere de cotitură în viziunile asupra lumii, Auch eine Geschichte der Philosophie Suhrkamp (Frankfurt am Main, 2019, 1740 p.). Stăpânind până la capăt teologia și filosofia, gânditorul aduce idei fundamental noi în lămurirea relației dintre cunoștință și credință. În acest an, la împlinirea a 95 de ani, Habermas răspunde cu vigoare întrebărilor de larg interes asupra concepției sale și asupra lumii în care trăim. Ancorată în biografia sa, „Es musste etwas besser werden…”  explicitează tezele sale desfășurate de-a lungul timpului pe o gamă întinsă, de la medicină și economie, trecând prin sociologie, drept, psihologie, politologie, la etică, estetică și, firește, la religie și filosofie. Fiind vorba de un gânditor angajat să capteze timpul său în gânduri, cartea conține reflecții asupra a ceea ce se petrece azi.

Criza economică și cele de raționalitate, de legitimare și de motivație din lumea de astăzi au fost anticipate de Habermas deja în scrieri de la sfârșitul anilor șaptezeci. Evoluția societății moderne nu a contenit să-i confirme analizele. La aceste crize s-au adăugat, cum observăm în ultimii ani, criza ecologică, criza internațională și de creativitate instituțională, pe care Habermas le-a abordat, de asemenea.

Viața oamenilor s-a schimbat adânc în ultimele decenii. Este astfel normal ca opiniile celui mai profilat filosof de astăzi să fie de interes nu numai pentru specialiști, ci și pentru publicul larg.

Contribuțiile de notorietate universală ale lui Habermas sunt rezumate, cum se știe, în elaborarea viziunii comunicative a realității. Termeni săi, precum „modernitate înjumătățită”, „destructurarea sferei publice”, „metodologia explicației comprehensive”, „acțiune reflexivă”, „reproducere umană a vieții”, „interese conducătoare de cunoaștere”, „pragmatica universală”, „adevărul discursiv”, „conceperea discursivă a dreptului”, „democrație deliberativă”, „etica protejării speciei”, „epoca postseculară”, „gândirea postmetafizică”, au intrat deja în limbajul actualității. Împreună cu filosofia ce le subântinde, clădită, cum se știe, în jurul „comunicării nedistorsionate”, contribuțiile sale sunt acum readuse în atenție, cu noi precizări. Întrucât am examinat altădată aceste contribuții (A. Marga, Filosofia lui Habermas, Editura Academiei Române, București, 2022, 510 p.), mă opresc aici doar asupra abordării crizei Europei.

Nu înainte de a consemna un fapt: deschiderea, de la început și fără rest a lui Habermas spre întreaga tradiție a culturii germane din perspective universaliste. Doar Hegel, dintre filosofi, cu sensibilitatea sa pentru antichitate și științele moderne, tradiția politică și Revoluția Franceză, Europa și Statele Unite de atunci, constituie termen de comparație. Adâncirea în cultura germană și universalismul valorilor de bază fac una, la ambii gânditori.

După prăbușirea Germaniei din 1945, Habermas și-a asumat programatic două coordonate. În noua situație, nu mai există printre concepțiile trecutului un reper exclusiv, căci prezentul este diferit și le excedă. Astăzi este cazul discuției cu întreaga tradiție – inclusiv iluminismul, romantismul, conservatorismul și stânga, din culturile germană, europeană și americană. Nici un gânditor nu și-a construit viziunea pe o bază atât de largă și într-un dialog atât de întins.

Astfel că, la capătul lecturii cărții „Es musste etwas besser werden…” putem adăuga, la ceea ce se știa și din alte surse, imaginea tânărului Habermas: un licean, convocat în armată cu ultimele recrutări din Germania anului 1945, dar respins la vizita medicală, și angajat, cu o nouă generație, în refacerea țării. Descendent al șefului Camerei de comerț din Gummersbach, cu bunici pastori protestanți și împreună cu soția de aceeași ascendență, tânărul a participat energic, constrâns doar de convingeri lăuntrice, la reconstrucția țării sale.

Reconstrucția a fost uimitor de rapidă, încât deja cancelarul federal Willy Brandt a putut consemna în anii șaptezeci că germanii au atins un nivel de viață mai ridicat decât oricând. Economiștii au dovedit că, pe lângă calitatea rămasă înaltă a educației germane și competentele decizii guvernamentale (Werner Abelshauser, Wirtschaftsgeschichte de Bundesrepublik Deutschland 1945-1980,1983), acțiunea intelectualității explică „miracolul” postbelic german.

Prin opera sa, Habermas a dus mai departe o linie ilustră a reflecției asupra Germaniei și Europei. Știm că inițiatorul reflecției asupra crizei Europei moderne, Nietzsche, a localizat criza în estomparea individualității și a căutat o ieșire. La rândul său, Husserl a întrevăzut declinul Europei ca efect al pozitivării cunoașterii și erodării idealurilor de viață și a considerat că în conștientizarea sensului științei este salvarea. Rosenzweig a observat că iluminismul sfârșește în dictaturi și a propus întoarcerea la Biblie. Heidegger și-a dat seama că însăși ființarea umană este în pericol și a căutat un liman în politici ale vremii.

La rândul său, Habermas a însoțit cu reflecții nu numai evoluția țării sale, ci și cea a Europei. Volumele Die Stunde der nationalen Empfindung (1990); Vergangenheit als Zukunft (1990), Die postnationale Konstelation (1990), Euroskepsis, Markteuropa odar Europa der (Welt-)bürger? (1999), Braucht Europa eine Verfassung? (1999) sunt mărturie. Habermas a salutat constant unificarea democratică a continentului, dar a devenit cel mai precis și mai acut critic al „autoritarismului democratic” din ultimele două decenii ale Bruxelles-ului, ca și al „lipsei de legitimare” a Consiliului European, care ia deciziile astăzi. El a acuzat „slăbirea imaginației”, care face ca Europa unită să se întoarcă în trecut, în loc să inoveze civic și instituțional. Importante școli de pe continent i-au dat dreptate (vezi, de pildă, Pour un traite de democratization de l”Europe, Thomas Pickety, coord., 2017; Wolfgang Streek, Zwischen Globalismus und Demokratie, 2021). Iar în cartea „Es musste etwas besser werden…” Habermas examinează revenirea la război, după o lungă perioadă de pace pe continent.

Mai direct decât în alte scrieri, Habermas circumscrie aici intuiția de bază a viziunii sale. El spune că și-a asumat tema conviețuirii umane ca centru al cercetărilor sale. „Pe mine mă pune în mișcare întrebarea cum poate izbuti o conviețuire socială fragilă și până acum mereu dispersată. Dacă propria moarte este un motiv filosofic? Și dependența de natură a omului o gândesc mai curând antropocentrist: în relație cu saltul evoluționar la un modus complet nou al socializării prin comunicare. Motivul meu cel mai profund este, dacă vreți, forța eliberatoare a cuvântului, care s-ar putea desfășura complet doar în relațiile de recunoaștere reciprocă bazată pe egalitate ale unei socializări individualizante /…/” (p. 15-16).

Din această intuiție, mărturisește Habermas, au plecat opțiunile caracteristice. Precum: considerarea „acțiunii comunicative” ca fundamentală pentru „modul de existență uman”; plasarea „relației eu-tu” în cadrul „relației la persoana întâia plural, în care se spune da și nu socializărilor în care se trăiește”; captarea individualizării plecând de la comunicarea verbalizată; explorarea relațiilor dintre conștiința de sine și raportarea la celălalt ca relație ce are ca telos „înțelegerea”; legarea „înțelegerii” de „critica reciprocă a pretențiilor de validitate” pe care persoanele le ridică odată cu cea mai simplă propoziție exprimată; accentuarea „răspunderii” subiectului care intră în comunicare; continua interogare a realităților din punctul de vedere al osmozei dintre individualizare și socializare.

Habermas subliniază că nu a dat credit niciodată obiectivismului filosofic, nici idealist, nici materialist, care atribuie, între altele, cum bine se știe, un scop imanent naturii și istoriei. Ceea ce este în jurul nostru este eminamente datorat interacțiunilor umane. Deja formarea sa în mediul reconstrucției postbelice a Germaniei, la juriști, economiști și filosofi ancorați în evenimentele timpului, era opusă acestui obiectivism. Habermas mărturisește că privea uimit cum foarte creativul Hilary Putnam, ajuns titularul filosofiei la Harvard, spunea „eu sunt engelsian”.

Habermas arată că s-a opus obiectivismului, în general, și consecințelor lui – de pildă, „teza crizei fatale a capitalismului și inexorabilitatea unei revoluții”.  El spune că, de la început, a luat distanță de o asemenea interpretare, în favoarea privirii critice a situațiilor din societate în vederea rezolvării lor comunicative. „În orice caz, eu nu recunosc vreun scop al naturii și vreo mână care străbate prin istorie” (p. 145). Habermas a luat distanță și de teoriile totalitarismului, ale lui Hannah Arendt, Franz Neumann și Ernst Fraenkel, care bat departe, fără a ancora suficient în realități factuale.

Pentru Habermas, a fost clar de la început că „ceea ce s-au numit crizele capitalismului pot fi depășite doar din interior, adică prin forța de rezistență organizată democratic” (p. 147). El spune că și-a asumat de la început această „revizuire (Revision)” în raport cu orice obiectivism. „Și în luările mele de poziție publice cu privire la unificarea politică a Europei și, în general, relative la politica internațională, ca și cu privire la ideea unei societăți mondiale concepută politic, m-am raportat la dinamica capitalismului de la început doar ca o solicitare critică pentru intervenții scadente politic” (p. 147). Argumentul lui Habermas a fost acela că, de fapt, suntem, oameni cu interese și vederi diferite, uneori opuse, din societățile de azi, „puși împreună”, încât nu avem altă cale rațională de a proceda decât democrația.

Dar tocmai în această situație, în care – cetățeni, grupuri, țări – „suntem puși împreună”, se petrec, continuă Habermas, „regresiuni (Regressionen)” în ceea ce privește conceperea politicii și promovarea soluțiilor ei. Crizele vechi ale societății moderne se păstrează, doar că se impun atenției cu accente noi primejdiile ecologice.

Numai că și criza ecologică a fost estompată de războiul care a izbucnit în Ucraina și a întrerupt pacea europeană. Habermas este din capul locului critic al acestui război ca război. „Ceea ce mă neliniștește este faptul că între timp conștiința elitelor politice din Vest a fost acaparată tot mai mult de logica războiului” (p. 148). Cum s-a văzut la Conferința de Securitate de la München, din 2024, situația amintește de atmosfera din preajma Primului Război Mondial, din 1914.

Nu este vorba aici doar de aspecte de drept statal sau de existență a unor națiuni, ci de „privirea scurtă a unui Vest lipsit de concepție – de absența oricărei inițiative proprii și adecvate în raport cu barbaria unui război, de a cărui durată nedefinită și lipsită de perspectivă Vestul este coresponsabil” (p. 149). În loc să se ia de pe acum o inițiativă chibzuită, se așteaptă dezlegarea situației dinspre alegeri din diferite state! „Nu ne deranjează susținerea Ucrainei, ci căderea retorică durabilă într-o mentalitate belicoasă. M-a uimit cât de repede în elita politică și în presă s-au sfărâmat (zerbrosselt sind) abordările și vederile destul de greu atinse de la Al Doilea Război Mondial încoace. … Nu am ajuns oare să credem că am învățat că forța arhaică a războiului este un mijloc obscen de înlăturare a conflictelor în Europa?” (p. 150).

Habermas nu ia în discuție originea războiului, pe care, așa cum se știe, au abordat-o lămuritor, deja de ani buni, adepții realismului politic ai școlilor de la Chicago, Harvard, Paris, München și din alte locuri. Este cunoscut, pe de altă parte, că un prestigios constituționalist a remarcat că nimeni după Al Doilea Război Mondial nu a avut mandat legitim să negocieze teritorii. S-au negociat pacea și cooperarea, dar nu teritorii care, în contextul războiului, fuseseră dislocate în forță. Plecând de aici, am scris  că în urma războiului al doilea mondial au rămas dosare și azi neînchise și că, dacă vrem pace durabilă și securitate europeană, atunci ar fi cazul încheierii acestuia cu tratate, nu doar cu acorduri, decizii administrative și memorandumuri, cum este acum (A. Marga, Pacea astăzi, 2024). Dreptul internațional este acolo unde sunt tratate ratificate în mod legitim de parlamente. De aceea, războiul a și reizbucnit în Europa în 2022 și, în absența tratatelor,  va reveni. Nu mai vorbim de faptul astăzi stabilit că înlocuirea la sfârșitul anilor nouăzeci a cooperării cu ostilizarea a complicat lucrurile și a dus la „maidanul de la Kiev” și, în cele din urmă, la război.

Habermas apără națiunile și statalitatea lor. El nu critică ajutorul dat Ucrainei, ci „lipsa de perspectivă cu care Vestul a abandonat inițiativele proprii în favoarea reflexelor învățate în războiul rece” (p. 150). El leagă acest fapt de o schimbare: generația sa a fost implicată în asigurarea unei lumi pacificate, care a legat bunăstarea socială, statul de drept, democrația și înaintarea ascendentă a istoriei. Desigur, critica postcolonială are dreptate să acuze că bunăstarea din anumite locuri ale lumii a implicat mizeria, exploatarea și războiul din alte părți ale lumii, dar este altă discuție.

Schimbarea ce are loc în ultimii ani ține, după părerea lui Habermas, de „o relativă cădere a Vestului”, simultană cu „conturarea unei presiuni geopolitice. Dezlegarea în lume a forței barbare – acum și în Orientul Mijlociu – eroziunea integrării sociale în societățile noastre, prăbușirea culturilor politice liberale, disoluția sistemului de partide democratice și a instituțiilor statului de drept, distrugerea sferei publice politice și a bazei acesteia în societatea civilă în multe țări creează – probabil nu doar la mine – un sentiment de teamă în fața unei regresiuni politice în lume pe termen lung” (p. 151). Asistăm, în orice caz, la disoluții și la un alarmant regres.

Din nefericire, speranța de la mijlocul anilor nouăzeci – că SUA și Europa vor face mai departe pași spre realizarea la scară internațională a ordinii lumii bazate pe drepturile omului – nu se mai acoperă. Pe fondul frământărilor globale de astăzi, Habermas  scrie: „nu văd nici în Europa capete politice și forțe politice care să dezvolte o perspectivă destul de autocritică și orientată spre viitor pentru alternative de acțiune” (p. 152). Anticiparea filosofului, dintr-un discurs susținut în 1984 în Parlamentul Spaniei, că în Europa slăbește energia schimbării și, prin implicație, scade calibrul celor care decid, revine.

Mai mult, spune Habermas, suntem confruntați deja cu „schimbarea situației geopolitice” (p. 152). Pe de o parte, înainte de fi puse sub presiune de ascensiunea Chinei, Statele Unite au fost „zdruncinate” instituțional. „Prăbușirea sferei publice politice și a sistemului de partide au prins deja de multă vreme, autoritatea Curții Supreme este deja pusă sub semnul întrebării prin politizarea crescândă a judecăților ei, iar guvernul a devenit neprevizibil pentru partenerii săi, din cauza scindării ce se evidențiază a electoratului, presupus condiționată socio-economic, dar, în mod tacit, și politic-cultural” (p. 153). În orice caz, falia din viața politică americană este un fapt cu consecințe deloc favorabile.

Europa nu poate face față situației în care am intrat fără ca statele să promoveze „perspective de acțiune comune”. Nu dă însă rezultate ceea ce s-a întâmplat – Uniunea Europeană s-a grăbit, sub decizii discutabile ale lui  Joe Biden, „să se pună cu totul în mâinile echipei de conducere a NATO”. Mai mult, fenomenul „în creștere în Europa, al populismului de dreapta, în interiorul multor state democratice până acum sigure”, nu este prelucrat. Autoritățile europene de azi nu au găsit soluția. „Enorm iritantă este împrejurarea că noi nu am găsit nicio explicație plauzibilă pentru acest potențial în creștere. Până nu înțelegem fenomenul, nu putem nici reacționa adecvat” (p. 154). În mod sigur, mass media sociale și imigrația contribuie la el. „Dar cauza ar putea să fie mai în adâncime. Ar putea să fie și deplasările geopolitice intuitiv sesizate, care se lasă observate în pierderile de control din partea guvernelor occidentale și, în același timp, în evoluția grupurilor sociale, ce pot fi rănite, ale populațiilor noastre privilegiate în comparație cu restul lumii” (p. 154). Poate că nici nu s-a reacționat adecvat la crize existente, cum este cea ecologică.

Dar până la o analiză riguroasă, toate aceste cauze rămân mai mult speculații. În această situație, rămâne să afirmăm rațiunea și să scoatem „ordinea bazată pe drepturile omului” din brațele „ideologiei”, conștientizând că ea este „o realizare politică ce aparține întregului umanității”. Rămâne azi să căutăm unde și cum se asumă această ordine. Ceea ce este clar este faptul că „o filosofie contemporană, chiar și atunci când ea se înțelege pe sine ca secularizată și postmetafizică și nu mai plasează oamenii în centrul universului, nu trebuie să renunțe la o serioasă prelucrare a problemelor tradiționale ale înțelegerii lumii și înțelegerii de sine” (p. 157). Filosofia rămâne credincioasă marii ei tradiții procedând la înțelegerea fără prejudecăți a lumii în care se trăiește.

Se pot formula multe opinii la susținerile lui Habermas. Dar, înainte de toate, sunt patru lecții.

Prima este lecția etică. Suficiența, fragmentarea, ura nu duc la adevăr. Oricine se poate refugia în trecut sau în viitor, dar nu ai cum să devii tu însuți fără a lămuri fără resturi timpul pe care-l trăiești. Ține de însuși sensul vieții intelectuale interogarea a ceea ce oamenii trăiesc.

A doua lecție este filosofică. Pe lume sunt multe rațiuni în cunoaștere și acțiune, pe care nu doar filosofii le descoperă. Nu este însă filosofie unde nu se caută rațiunea celor din jur, la nivelul mai profund al realității. Filosofia este „cunoaștere mai departe decât se acceptă sau nu, la un moment dat, în societate”.

A treia este lecția tehnic-conceptuală. A rămâne la rațiune nu mai este soluție fără a-i observa condiționările cognitive și acționale care o fac posibilă. Fără – în terminologia lui Habermas – a o „destranscendentaliza”. Nu este realism, oricare ar fi pretențiile, fără a recurge la științe și a observa ceea ce rezultă din aplicarea lor și experiențele vieții, ca surse de adevăruri.

A patra lecție este politică. Este vorba de a examina realitățile înainte de a acționa. Mai ales astăzi, când societățile în care trăim s-au schimbat, dar multe minți au rămas captive trecutului. Viața publică s-a și umplut nu doar de decidenți nepregătiți, ci și de cuvinte fără acoperire („extremist”, „naționalist”, „nedemocrat”, „ostil Europei unite” etc.), folosite propagandistic. Și mai ales astăzi ,când prea mulți, cum se vede la tot pasul, trăiesc doar din repetarea de clișee, în loc să gândească noile situații în care au fost împinși oamenii și să dea soluții proaspete.  

     <a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a>