Vasko Popa – Poemele Vârşeţului

Vasko Popa (n. 29 iunie 1922, Grebenaț - d. 5 ianuarie 1991) este considerat cel mai important poet sârb al generaţiei sale, fiind foarte aproape de câştigarea Premiului Nobel pentru literatură. Preşedintele Barak Obama a declarat că este poetul lui preferat. Poeziile sale au avut mare ecou nu doar în Serbia ci şi peste graniţele acesteia.

          Studii: Belgrad, Bucureşti şi Viena. A fondat Comuna Literară Vîrşeţ, experienţă literară unică în lume, care numără printre membrii de onoare poeţi din multe ţări ale lumii.

          Debutează după război, cu versuri scrise în limba română. Volumele Kora (Scoarţa) 1953, Nepolin-polje (Câmpia neodihnei) 1956 şi mai ales Pesme (Poeme) 1965 îl impun atenţiei generale.

          Au urmat Uspravna zemlja (Ţara verticală) 1950-1972, Vuija so (Sare de lup) 1975, Zivo meso (Crane vie) 1975, Kuca nasred druma (Casa din mijlocul drumului) 1975, Rez, 1981. Traduceri din opera sa: Collected Poems, Anvil Press Poetry, 1998, Homage to the Lame Wolf: Selected Poems, trans. Charles Simic (Oberlin College Press, 1987), Earth Erect, Anvil P Poetry, 1973, Golden Apple, Anvil P Poetry, 1980.

          „Condiţionat geografic, legat de sud-estul european, prin dubla sa origine română şi sârbă, Vasco va fi poet şi în numele acestei solidarizări”.

 Cornel Ungureanu - „Literatura Banatului”, Editura Brumar, Timişoara, 2015

         

Ora de poezie

 

Stăm pe banca albă

Sub bustul lui Lenau

 

Ne sărutăm

Şi aşa în treacăt vorbim

Despre versuri

 

Vorbim despre versuri

Şi aşa în treacăt ne sărutăm

 

Poetul se uită undeva prin noi

Prin banca albă

Prin pietrişul de pe cărare

 

Şi tace aşa de frumos

Cu frumoasele-i buze de aramă

 

În grădina Orăşenească din Vârşeţ

Îmi însuşesc alene

Miezul creaţiei în poezie.

 

 

Ochi de lup

Până  la botez am purtat numele

Unuia dintre fraţii

Pe care i-a alăptat lupoaica

 

Bunică-mea întreaga-i viaţă

M-a numit în valaha-i de borangic

Pui de lup

 

Îmi dădea pe ascuns

Să mănânc carne crudă

Să devin capul haitei

 

Eu credeam

Că ochii or să-nceapă să-mi lucească

În beznă

 

Ochii încă nu-mi lucesc

Poate din cauză că adevărata beznă

N-a-nceput să cadă

 

Corabia albă

 

A eşuat o corabie albă

Tocmai pe vârful Muntelui

 

Nimeni dintre cei din Vârşeţ nu ştie

De unde a sosit navigând printre ceruri

Nici încotro se îndreaptă

 

În pântece a încărcat cula

De-a valma cu soarele degerat

Şi aşteaptă vântul prielnic

 

Noi copiii aruncăm zăpada de pe trotuar

Şi cu lopeţile de lemn scrijelăm

Figuri nedesluşite.

 

Blândeţea lupilor

 

Stăm culcaţi pe iarbă

În poiana Lupilor deasupra Vârşeţului

 

Se povesteşte

Că aici au fost ucişi până la unul

 

Le-a rămas în viaţă

Doar numele

 

O blândeţe de fiară ajunge până la noi

Dedesubtul ierbii zbârlite

Şi ne mişcă buzele

Şi braţele şi sângele

 

Ne iubim fără niciun cuvânt

Eu şi tânăra-mi lupoaică

 

Căruciorul din Vârşeţ

 

Zeul nostru străvechi din pământ şi uitare

S-a ridicat dintre două roţi

 

Rumegă ultimele boabe

Ale tăcerii sale de lup

Şi-ale răbdării sale

 

În felul acesta fără soarele jucăriei sale

El nu e nimeni şi nimic

 

Ale lui sfinte raţe aşteaptă

Înhămate şi gata de ducă

 

Îl rog să-şi aducă aminte

Măcar de noi cei din Vârşeţ

Când îşi va lua din nou zborul

 

Constelaţia pământească

 

În faţa prăvăliei luminate

De pe strada Guduricika din Vârşeţ

Trei muncitori bătrâni tocmai dau peste cap

Sticla de bere de seară

 

Capacele de tinichea au format

O constelaţie pe fâşia de pămâmt

Dintre trotuar şi drum

 

În amurg ea licăreşte

Aşteptându-şi astrologul

 

Am ieşit după ţigări

Mai cer şi-o sticlă de bere

Să-i aflu şi stelei mele locul

 

Idolul din Vârşeţ

Îl ţin pe palmă

 

Altădată el ţinea soarele

În colţii lui de lup

S-a jucat cu el dumnezeieşte

Îl înălţa în ceruri

Îl pogora sub pământ

 

E plămădit din tine

Din care când eram copil pe Caraş

Făceam omuleţi

Şi îi mâncam solemn

 

Nu vrea să-mi spună nimic

Despre sine despre lumea iar văzută

 

Cu toate că sunt vechi vîrşeţean

 

 

Cascada întinerită

Noi trei cei vii şi două umbre

Am vrut să revedem

Locul tainic al tinereţii noastre

 

Cascada noastră

Undeva pe Gruiul Vârşeţului

Nu pot să spun unde

 

Stăm la marginea cascadei

E aici o auzim

Dar n-o vedem

 

Acoperită de desişul tânăr

Şi flori galbene de porumbar

 

Unul din noi scapă printre dinţi

Ei îi e simplu

Că poate înlăuntru

Să-şi închege şi să-şi sfarme anii

 

 

Vremea măturată

Măturătorul adună cu târnul frunzele uscate

De sub castani

Pe uliţa mare

 

Sub fiecare arbore se opreşte

Şi-l zgâlţâie cât îl ţin puterile

 

Ar vrea să grăbească toamna

 

Dacă o scoate la capăt

Vîrşeţul va rămâne de îndată

Fără toamnă şi celelalte anotimpuri

 

Îi va rămâne măturoiul

Să-l ronţăie

 

I-aş fi atras atenţia

Dacă o castană

Nu mi s-ar fi oprit în gât

 

Cetăţeanul necunoscut

Astromulogul Vinko Ciorchinici e născut

Odată pentru totdeauna în Vârşeţ

 

L-au îmbăiat în vin

Şi l-au înfăşat în frunze de viţă

 

Prima jucărie i-a fost

Ocheanul pentru citirea slovelor cereşti

Meşterit din cocean

 

A trăit ziua printre oameni

Noaptea printre stele

 

Când i-a venit vremea să moară

S-a mutat în trupul

Unui concetăţean clarvăzător

 

Noi cei din Vârşeţ fiecare

Putem fi chiar el

Dar n-o recunoaştem

 

De-aici şi eu dau din umeri

 

Joaca de-a facerea lumii

Noi ţâncii din Grădiniţă

Ne jucăm în timpul recreaţiei

În curtea Bisericii Episcopale din Vârşeţ

 

Pe unul îl alegem să fie munte

Pe altul să fie râu

 

Muntele face două trepte

Din palmele întinse

 

Râul îşi scoate puţa

Şi lasă un şuvoi subţire să cadă

Pe pământ din palmă în palmă

 

Noi ceilalţi strigăm

Cas-ca-da

Da-da-da

 

Şi cerem să ni se încredinţeze

Roluri principale în joc

 

Pagină realizată de Ioan Pintea