Curajul și înțelepciunea

        Durerile o apucaseră pe biata femeuie spre seară. Se întuneca. Era doar ea cu fetiţa ei de cinci anișori, Agny.

      Ce să facă? Ce să facă? O  rugă pe singurul ei ajutor, pe micuța Agny, să meargă la o vecină de aproape, să-i spună ce se întâmplă și saceea ă aducă medicul.  Necaz, acesta fu plecat, dar nu pentru multă vreme se întoarse și iată-l grăbindu-se la noul caz.

        Sosi, încurajă femeia, se pregăti, dar ghinion mare...se întrerupse lumina. Medicul scoase o lanternă  de care nu se despărțea şi o rugă pe fetița noastră să o țină.

       De la o vreme, fetiţei i se facu un picr rău, văzând ce nu mai văzuse vreodată, dar, curajoasă, rezistă până când medicul mamoş scoase la lumina lanternei pe noul născut.   

         Acesta nu scotea niciunn scâncet, cum  fac de obicei noii născuți, încât părea mort, dar  medicul , ţimandu-l de picioare, ii dadu o palma si pruncul izbucni în zbierete  cu toată puterea.

                    La sfarsit, slavă lui Dumnezeu, toate erau in bună regulă: pruncul intr-un patuţ, iar mama, fericită că a scapat de grozava povară a aducerii pe lume a unei vieți noi, aţipise frântă.   Doctorul își adună toate ale lui și, înainte de a ieși pe ușă, o intreba pe fetită:

-Ei, ce parere ai tu acum, dupa toate cele ce le-ai vazut?

          - Eu cred, zise fetiţa, că rău a făcut copilul că a intrat acolo unde a intrat si pentru asta merita sa-i mai daţi incă o palmă bună.

       Să mai vedem şi suferinţele altora…

        O lupoaică avea în primăvara aceea un singur pui şi îi era drag foarte. Cum se întâmplă şi cum nu, ieşind vânătorii la codru, împuşcară pe prostalăul de pui, care ieşi în bătaia puştii, să vadă cum arată un vânător. Așa îi povestise mama lui, că aceia „nu sunt ca noi. Umblă în două picioare, sunt foarte înalți, vorbesc și au  ceva ciudat și lung, cu care te omoară de departe, dar numai dacă te vede”. Curiozitatea i-a fost fatală bietului pui.

        Atâta l-a plâns (urlat), biata mamă pe fiul ei, de se speriară fiarele din codru. Psihologii îi zic „sindromul copilului unic”. Răsărea luna şi lupoaica, seară de seară, uuu-uhuuuu –uu! de se zbârlea părul pe vulpile, iepurii, leul şi alte lighioane, care cugetau și ele, filozofic, la sfârşitul nenorocitelor noastre vieţi, la amărâta noastră existenţă…

              Într-o zi, ursul, socotit de unii mai bădăran, poate chiar nătărău, se înfăţişă la doamna lupoaică, prăbuşită în melancolie şi-i spuse de la obraz:

             -Mă deranjezi enorm cu urlatul tău la lună. Te simţi singură, ştiu, te înţeleg, suferi că ţi-ai pierdut unicul copil din astă primăvară, dar gândeşte-te şi tu, cum fac şi oamenii. La suferința altora te gândești? Zi-mi pe de-a dreptul, câţi miei ai mâncat, fie şi numai în primăvara asta?

             -Patru, suspină lupoaica.Numai patru.

        -Bine, adică rău: Ce spui? Ăia n-au avut mamă? Pe oaia aia n-a durut-o să-şi vadă copiii sfâşiaţi de colţii tăi neîndurători? Al tău a fost împuşcat într-o secundă şi a murit. Moarte uşoară. Dar ei, sfâşiaţi de colţii tăi ăia lungi şi bătrâni? Ce moarte crudă! Nu ţi-ar fi folositor să te gândeşti că toţi avem suferinţele noastre? Nu ştii în ce codru trăim?

               Pentru ultima dată, bătrâna lupoaică, gânditoare, mai vărsă o lacrimă pe care şi-o şterse graţios cu laba, apoi se întoarse spre moş Martin:

             -Știi, măi Martine? Ai dreptate, așa e Chiar nu m-am gândit. Vezi cum suntem noi?? Îţi mulţumesc, bătrâne! Mi-ai alinat inima. Așa e. Pot să te îmbrăţişez?