Să mai vedem şi suferinţele altora…

O lupoaică avea în primăvara aceea un singur pui şi îi era drag foarte. Cum se întâmplă şi cum nu, ieşind vânătorii la codru, împuşcară pe prostalăul de pui, care ieşi în bătaia puştii. Atâta l-a plâns (urlat), biata mamă, de se speriară fiarele din codru. Răsărea luna şi lupoaica uuu-uhuuuu –uu! de se zburleau vulpile, iepurii, leul şi alte lighioane, cugetând filozofic la sfârşitul nenorocitelor noastre vieţi, la amărâta noastră existenţă…

Într-o zi, ursul, socotit de unii mai bădăran, poate chiar prostalău, se înfăţişă la doamna lupoaică, prăbuşită în melancolie şi-i spuse de la obraz:

-Mă deranjezi enorm cu urlatul tău la lună. Te simţi singură, ştiu, te înţeleg, suferi că ţi-ai pierdut unicul copil din astă primăvară, dar gândeşte-te şi tu, cum fac şi oamenii, câţi miei ai mâncat, fie şi numai în primăvara asta?

-…Patru!suspină lupoaica.Numai patru.

-Ce crezi? Ăia n-au avut mamă? Pe oaia aia n-a durut-o să-şi vadă copiii sfâşiaţi de colţii tăi neîndurători? Al tău a fost împuşcat într-o secundă şi a murit. Moarte uşoară. Dar ei, sfâşiaţi de colţii tăi ăia lungi şi bătrâni? Nu ţi-ar fi folositor să te gândeşti că toţi avem suferinţele noastre? Nu ştii în ce codru trăim?

Pentru ultima dată, bătrâna lupoaică mai vărsă o lacrimă pe care şi-o şterse graţios cu laba, apoi se întoarse spre moş Martin:

-Îţi mulţumesc, bătrâne! Mi-ai alinat inima. Îţi mulţumesc. Ai dreptate. Pot să te îmbrăţişez?