Haita

Întunericul răcoros se risipește tot mai mult în această dimineață de vară târzie. Abia peste vreo două ceasuri astrul strălucitor își va arăta fața sa caldă pe văzduhul nesfârșit, îndemnând natura să se pună din nou în mișcarea obișnuită. Noaptea nu a trecut în liniște pentru unele viețuitoare, fapt semnalat de câțiva corbi care, treziți de larma din bezna de adineauri, se învârt deasupra luminișului, privind cu interes spre pământ. În marginea pădurii, cinci lupi se hrănesc dintr-un mistreț nu prea mare, prins în timpul nopții. În mijlocul grupului, un lup mare, cu gâtul gros, cu picioarele lungi și puternice și cu blana mai roșcată decât a celorlalți își ridică din când în când capul și scrutează cu privirea sa pătrunzătoare, parcă îmboldindu-și tovarășii să mănânce mai cu spor. Știe că mirosul leșului e îmbietor și pentru alte animale de pradă, mai ales pentru un urs voinic, ce cutreieră aceste locuri. Lupul cel mare e șeful haitei. Împreună cu lupoaica înaltă și lungă din stânga sa sunt părinții celor trei care întregesc haita, o lupoaică de anul trecut și doi cățelandri de la începutul acestui an. Haita e tânără și încă mică, formată cu doar doi ani în urmă, când lupul roșcat și lupoaica sa s-au întovărășit. În primul an au avut doar doi pui, lupoaica tânără rămasă cu ei și un lup dus prin alte părți, de va mai fi trăind. În acest an, au făcut cinci pui, dar numai doi au supraviețuit. Pe trei dintre ei i-a omorât ursul voinic în primăvară, când a dat peste vizuina lor. Degeaba au încercat lupii să-l alunge, el e prea puternic, iar ei prea puțini. Lupoaica mamă se oprește din mâncat, se duce șchiopătând spre un brad și se așază cu grijă, pe partea stângă, lângă tulpina acestuia. Piciorul drept îi este sfâșiat de la cot până la umăr. Sângerarea i s-a oprit, dar rana deschisă îi provoacă o durere cruntă. A căpătat-o în noaptea trecută, de la un vier care a atins-o cu unul dintre colți când ea s-a aruncat asupra porcului mai tânăr. Lupul tată și cu lupoaica tânără au sărit numaidecât pe vier care, înspăimântat de ferocitatea lor, a luat-o la fugă după turmă, salvându-și pielea în ultima clipă. Corbii s-au așezat în iarba grasă, dar stau la distanță, nu îndrăznesc să se apropie de haita flămândă. Deodată ceva îi sperie și îi face să-și ia zborul în timp ce țipă răsunător. Lupii ridică privirile și văd în celălalt capăt al poienii pe potrivnicul lor, la care se așteptau să apară în cele din urmă. Un urs mare, brun închis și cu un colier auriu, ce-i acoperă umerii și coboară până aproape de piept, se uită lung înspre ei adulmecând cu poftă. Se pornește apoi cu capul aplecat, călcând apăsat și clănțănind din fălcile lui cumplite. Lupii tineri, cu cozile între picioare, se retrag cu iuțeală în pădure, urmați de lupoaica tânără și de mama lor. Lupul solid, urcat cu picioarele din față pe stârv, mârâie gros, deși știe că nu se poate pune cu uriașul care se apropie tacticos și hotărât. Rupe în grabă unul dintre picioarele din spate ale mistrețului doborât și își urmează haita, făcându-se nevăzut în codrul încă întunecat. Ursul se apropie de leș, îl ia în gură și se întoarce de unde a venit. 

La vizuină, lupoaicele stau culcate una lângă alta, cea tânără lingându-i botul mamei sale și dând energic din coadă. Cei doi lupi fătați în acest an, cu burțile pline, se hârjonesc, căutând să vadă care e mai tare. Ceva mai departe, lupul roșcat stă întins pe un buștean mare căzut la pământ și împânzit cu mușchi, privind nepăsător la zbenguiala puilor săi. Adierea vântului îi aduce un miros aparte, nesimțit de multă vreme, dar pe care îl recunoaște. Întoarce capul în direcția mirosului, adulmecă atent și pornește alene în susul coastei pentru a-i găsi obârșia. Se uită o dată în urmă spre familia sa, apoi își vede de drum. Soarele a urcat pe cer până aproape la jumătate și își lasă darnic căldura să pătrundă în pădure, atât cât crengile bogate și dese ale molizilor o lasă. Șeful haitei s-a îndepărtat de semenii săi și a ajuns pe platoul versantului împădurit, urmând în continuare mirosul care se simte tot mai clar și mai aproape. La un moment dat, aude din dreapta sa un mârâit gutural. Se întoarce cu repeziciune spre locul cu pricina și scoate la rândul său un mârâit gros. Își dezvelește colții lungi și ascuțiți, își dă capul în sus, își zburlește părul de pe spate și-și ține coada înălțată. La câțiva pași, un alt lup, ceva mai scund, cu părul cărunt pe bot și în jurul ochilor, rânjește cu dinții ușor tociți, ține capul aplecat și coada lăsată. Roșcatul își recunoaște tatăl, din a cărui haită a făcut parte în trecut, dar nu dă înapoi, întrucât aici e teritoriul său. Celălalt știe asta. Ar fi fugit din vreme, dacă l-ar fi simțit, însă vârsta înaintată l-a făcut mai puțin vigilent, iar cel mai tânăr l-a luat prin surprindere. Lupul mare se apropie de un copac, ridică piciorul și îl marchează, fără a-și pierde adversarul din ochi. Acesta nu poate da înapoi, o stâncă îi blochează calea, dar nici nu se încumetă să-l atace pe cel sosit și rămâne pe poziție, mârâind. Gâlceava le este întreruptă de niște hămăieli zgomotoase venite dinspre versantul muntelui. Patru câini ciobănești își fac apariția în pădure și se apropie la câteva salturi de cei doi lupi. Aceștia își uită repede neînțelegerea și se apropie unul de altul, înfruntând câinii gălăgioși. Apar încă doi dulăi trupeși, unul alb cu pete galbene, celălalt cafeniu și cu botul negru. Aceștia din urmă îi măsoară din priviri pe verii lor sălbatici, mârâie și latră cu putere, apoi se aruncă asupra lupului roșcat, însă acesta e mai iute decât ei și sare într-o parte, scăpând de mușcătura lor. Lupul bătrân se aruncă asupra câinelui alb cu pete, și se mușcă unul pe altul cu bestialitate. Câinele cafeniu dă să-și apere fârtatul, dar lupul mai tânăr sare asupra lui și-l prinde de o ureche. Dulăul reușește să se elibereze și, cu urechea sângerândă, se întoarce spre lupul roșcat. E un câine mare, cât adversarul său de lung și de solid. Se repede asupra lupului și se ridică în picioarele dindărăt, căutând să-l trântească. Adversarul său e puternic și călit, îi ghicește planul și îi răspunde pe măsură, folosindu-se de labele mari și de puterea corpului pentru a-l arunca la pământ. Lupul se năpustește cu colții asupra gâtului câinelui, dar o zgardă din fier cu țepi ascuțiți îi încurcă planurile. Dulăul se ridică și își continuă neînfricat atacul. Zgarda îi dă un curaj nebunesc, deoarece l-a făcut aproape de neatins în luptele cu alți câini, dar rivalul de acum e unul aparte. Sare din nou asupra lupului și își înfige colții în grumazul lui. Acesta se smucește cu putere și scapă, împingând dușmanul într-o parte, și îl prinde cu gura de pielea obrazului, apoi se lasă cu trupul său greu asupra sa, țintuindu-l la pământ. Lupul bătrân îl dovedește pe câinele alb cu pete galbene și îl alungă, după care îi vine în ajutor lupului roșcat, mușcând câinele cafeniu de spate. Ceilalți ciobănești latră disperați, dar se tem să atace lupii și să-și salveze tovarășul, care chelălăie înspăimântat așteptându-și sfârșitul. Deodată, de pe munte se aud fluierături și strigăte puternice. Doi oameni vin în grabă, intră în pădure și se îndreaptă spre locul bătăliei. Lupii îl eliberează pe câinele prins și fac câteva salturi îndărăt. Dulăii se dau după ei, încurajați de apariția ciobanilor. Lupul cel bătrân ocolește cu iuțeală pe la vale stânca mare din pădure, în vreme ce lupul roșcat se întoarce preț de câteva clipe pentru a le ține piept urmăritorilor, se uită țintă spre unul dintre bărbații ajunși la fața locului, apoi se îndepărtează în grabă, luându-i urma celuilalt. Oamenii liniștesc câinii agitați, iar unul dintre ei, înalt și spătos, se uită cu atenție la dulăul cafeniu cercetându-i rănile. În tot acest timp, câinele mare scheaună și dă din coadă învins. Sentimentul de siguranță dat de zgardă s-a spulberat, acum l-a cuprins spaima. Ciobanii, văzând că lupii s-au făcut nevăzuți, cheamă câinii și se întorc la stână. Între timp, lupii s-au îndepărtat în codrul des. Se uită unul la altul, cel bătrân se arată supus celuilalt și îl linge pe bot, apoi se duce spre ținuturile sale. Lupul roșcat își marchează din nou teritoriul pe un copac și se îndreaptă tăcut spre haita sa. 

Toamna și-a intrat în drepturi. La sfârșit de septembrie, frunzele se îngălbenesc pe zi ce trece, se desprind de pe ramuri și se lasă purtate în văzduh de vântul vârtos. Diminețile sunt reci și deseori cețoase. Stânele sunt goale, mai puțin cea dinspre miazăzi, unde au rămas niște vaci și vreo câțiva cai. Pantele întinse ale munților răsună de boncăniturile cerbilor. Ciutele, adunate în rariște sau pe pășune, urmăresc spectacolul sonor. În această dimineață înnegurată, doi cerbi mari se duelează. Unul mai vârstnic, dar încă în putere, regele acestor locuri, e nevoit să-și apere regatul și haremul de altul mai tânăr. La început, au încercat să se intimideze reciproc, ba mugind, aburul cald ieșit din gurile lor risipindu-se în aerul rece, ba scormonind pământul cu picioarele, ba aplecându-și capetele și arătându-și coarnele mari și bogate. Toate acestea nu au reușit să-i potolească și să scoată un învingător fără luptă, așa că au ajuns să-și încleșteze coarnele și să se întreacă în forță. S-au dovedit a fi la fel de puternici și de dârzi în timp ce se împingeau unul pe altul. Lupta ține de mai bine de un ceas, niciunul dintre ei nu dă înapoi, fiindcă ar pierde totul, dar amândoi sunt sleiți, cu limbile scoase afară și suflând cu greutate. În cele din urmă, pretendentul la conducerea regatului reușește cu o ultimă sforțare să-și învârtă capul spre dreapta și să-l împingă la vale pe regele de până acum. Acesta din urmă se apără cum poate, însă își lovește un picior de o piatră colțuroasă. Durerea fulgerătoare îl face să renunțe, își descleștează coarnele dintre cele ale rivalului său și se urnește cu greu din loc, șchiopătând. Cerbul tânăr dă să-l alunge, dar se oprește după câțiva pași, istovit, mugind victorios. În tot acest timp, cinci perechi de ochi flămânzi priveau cu atenție și interes din pădure. Cerbul învins s-a oprit aproape de ei, fără vlagă și cu piciorul dureros ridicat de la pământ. Lupoaica mamă și cu cei doi pui din primăvară ies din codru pe la vale de cerb, care abia acum îi zărește și dă să pornească la deal, unde îl așteaptă deja lupul roșcat și lupoaica tânără. Toți cinci se apropie, restrângând cercul în jurul lui. Cerbul își lasă capul jos și se repede spre ei cu coarnele, dar lupii se feresc cu sprinteneală din calea atacurilor. Cei doi mai tineri și încă nepricepuți la vânătoare se distanțează prea mult unul de altul, iar cerbul, cu un efort susținut, sare printre ei și aleargă cât poate de repede spre lărgimea versantului. Lupii se țin cu ușurință după cerbul obosit, încercând să-l muște din fugă de picioarele din spate. Prada ajunge la cealaltă margine de pădure, tânără și deasă, iar coarnele sale uriașe se încâlcesc în cetina molizilor subțiri. Se întoarce pentru o ultimă încercare de a se apăra, însă trupul său istovit nu mai e în stare să lupte și alunecă pe iarba înrourată. Lupii sar asupra sa și îl biruiesc degrabă. Cerbul învingător și ciutele au fugit care încotro, lăsând muntele într-o liniște deplină. 

E aproape de amiază. Ceața s-a împrăștiat, iar soarele reușește să răzbească ici-colo printre norii fumurii. Împrejurimile sunt pustii. Doar lângă marginea pădurii se poate zări haita de lupi care încă se hrănesc din cerbul doborât în urmă cu puțină vreme, urmăriți îndeaproape de corbii nelipsiți, care așteaptă o șansă de a înhăța vreun rest. Ursul cel voinic nu și-a făcut apariția. Poate nu a dat de veste, poate se află la mare depărtare. Șeful haitei, sătul, coboară coasta până la un pârâu, unde își potolește setea. Se uită cu luare aminte în jur și dă să se întoarcă la familia sa, dar un miros îi ajunge la nări. Adulmecă atent și pornește în josul pârâului. După un timp, ajunge la o cascadă mică, unde un câine mare amușină în direcția lui și înlemnește când dă cu ochii de el. E dulăul cafeniu cu bot negru, de la stâna dinspre miazăzi, cu care s-a bătut cu vreo lună în urmă. Nu are zgarda cea țepoasă la gât. Lupul se apropie cu răbdare și în tăcere. Pe câine îl cuprinde din nou frica, dar latră lung, amenințător. Dă să fugă, însă, din câteva salturi, lupul îl ajunge și se repede la el. Câinele se luptă disperat și încearcă să muște în toate părțile, apărându-se. Lupul roșcat, încercat în lupte, îl învinge din nou, de data asta mai ușor și mai rapid, întrucât zgarda nu-l mai încurcă, îl culcă la pământ și îl prinde cu toată puterea de ceafă. Câinele chelălăie și încearcă să se elibereze, însă fără izbândă. Niște pași grei și grăbiți se aud urcând pe pietrele din albie. Lupul doar ce îi dă drumul dulăului, când vede o secure căzând cu greutate asupra capului său. Apucă să se ferească, nu întrutotul, astfel că securea ascuțită îi taie vârful urechii stângi și îl lovește din plin cu muchia în cap. Înfocat, reușește să facă trei salturi și să ajungă pe pajiște, la câțiva pași deasupra cascadei, unde se prăbușește și respiră adânc. Câinele speriat latră subțire, lângă stăpânul său. Omul înalt și spătos încearcă să iasă din albia abruptă a pârâului, dar alunecă. Pune o zgardă cu lanț la gâtul dulăului și coboară în grabă până la drum, urcă animalul în lada mașinii de teren și se întoarce cât poate de repede ca să omoare lupul rănit, dar panta abruptă îl obosește îndată. Ajuns într-un sfârșit la cascada mică vede că lupul căzut la pământ nu mai este acolo. Înjură printre dinți și se întoarce păgubaș la mașina sa, bucuros, totuși, că a reușit să-și salveze câinele. Pe munte, lupoaica simte lipsa partenerului, îi ia urma în josul apei curgătoare și îl zărește urcând clătinându-se, năucit de lovitura primită. Aleargă spre el și îl miroase, îi linge botul, urechea și obrazul de sângele prelins. Lupul mare se culcă în iarbă și își trage suflarea. Durerea e încă vie, însă nu la fel de aprigă. Urechea i se va vindeca și îi va rămâne însemnată de acum încolo, dar a scăpat cu viață. După câteva clipe, se ridică, se scutură și își urmează lupoaica veselă, ce se gudură jucăușă în jurul lui.