155 de ani de la fondarea Episcopiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla şi 60 de ani de la suprimarea Bisericii Greco-Catolice din R

În ziua de duminică, 19 octombrie 2008, la Biserica Greco-Catolică “Bunavestire” din municipiul Bistriţa, a fost prezent în mijlocul credincioşilor, prof.univ. dr. Ioan M. Bota, de la Facultatea de Teologie Cluj-Napoca. Domnia sa a expus, în faţa numeroasei asistenţe două teme de importanţă majoră, atât pentru viaţa Bisericii Greco-Catolice din România, cât şi pentru cea a poporului român: 155 de ani de la fondarea Episcopiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla şi 60 de ani de la suprimarea Bisericii Greco-Catolice din România.

Preotul profesor dr.Ioan M. Bota, o personalitate remarcabilă a culturii române, se înscrie în şirul de figuri reprezentative ale Bisericii Greco-Catolice din România, cu centrul la Blaj – Mica Romă – alături de iluştri reprezentanţi ai acestei biserici naţionale, precum George Bariţiu, Simion Bărnuţiu, Timotei Cipariu, Axente Sever, August Treboniu Laurian, Aron Pumnul, Alexandru Papiu Ilarian, Iosif Vulcan, Constantin Roman Vivu, Ion Maiorescu (tatăl lui Titu Maiorescu, mecenatul Luceafărului literaturii române, Mihai Eminescu), cei trei corifei ai Şcolii Ardelene: Petru maior, Gheorghe Şincai şi Samuil Micu şi, nu în ultimul rând, cele trei personalităţi ale plaiurilor bistriţene şi năsăudene: Andrei Mureşanu – autorul Imnului Naţional, George Coşbuc – poetul ţărănimii şi Liviu Rebreanu – cel mai mare prozator român, lucrările sale fiind traduse în circa 50 de limbi.

Acelaşi patos natural, aceeaşi profundă credinţă, născute din cetatea culturii româneşti – Blaj – l-au însoţit pe prof.dr.Ioan M. Bota, actualmente aproape nonagenar, în etate de 88 de ani. Biografia acestui mare român şi bun catolic este impresionantă. A luptat în cel de-al II-lea război mondial, pe frontul antisovietic, la chemarea mareşalului Ion Antonescu: “Români, vă ordon, treceţi Prutul!”, spre a spăla umilitoarea cedare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, dar şi a Ardealului de Nord. A luptat pe frontul din Moldova în perioada martie-august 1944, fiind luat prizonier de război în “faimoasele” lagăre sovietice.

Precum Julien Sorrel, din romanul “Roşu şi Negru” al lui Sthendhal, va schimba tunica militară cu reverenda clericală.

Acest fenomen era deja intrat în tradiţia Bisericii Greco-Catolice, deoarece teologii Blajului au sărit de fiecare dată cu arma în mână pentru a apăra interesele naţionale româneşti (nu avea logică formularea veche, dacă o citeşti cu atenţie); exemplul cel mai concludent este anul 1848, când teologii Blajului au devenit comandanţi ai legiunilor (“legiuire” vine de la legiferare; cred că a vrut să zică “legiunilor”) româneşti. Blajul a devenit Stat Major al Revoluţiei Române de la 1848 din Transilvania, avându-i în frunte pe Simion Bărnuţiu, preşedintele Comitetului Revoluţionar, George Bariţiu şi Alexandru Papiu Ilarian, secretari ai Comitetului Revoluţionar, cei trei teologi deveniţi comandanţi militari, fiind fii de preoţi greco-catolici. Aceştia au fost preoţii uniţi: luptători pentru Ţară şi Credinţă, precum sublinia marele Eminescu la adresa preotului greco-catolic Andrei Mureşanu: “preot deşteptării noastre/ semnelor vremii profet!”

De-a lungul ultimelor trei secole, aceşti preoţi şi-au probat din plin patriotismul. La Marea Unire din 1918 a fost chemat să prezinte proclamaţia de Unire a Transilvaniei cu Patria Mamă, episcopul de Gherla, dr. Iuliu Hossu, declarat apoi “in pectore” primul cardinal al României, de către Papa Pius al XII-lea.

Martiriul Bisericii Catolice din România a fost declanşat la 21 octombrie 1948 şi declarat la 1 decembrie 1948, exact la 30 de ani de la Marea Unire. Cât cinism şi câtă lipsă de recunoştinţă faţă de “biserica luptătoare”, cum o numea, pe drept cuvânt, marele gânditor român Petre Ţuţea!

Într-adevăr luptătoare, deoarece nu s-a jertfit doar pentru propria existenţă, ci pentru întreaga naţiune română. Din păcate, anii comunismului au favorizat suprimarea acestei Biserici Naţionale cu aportul unor indivizi, mulţi dintre ei chiar români, în frunte cu Petru Groza.

De altfel, poezia populară spune totul: “În fiecare ţară/ Cele mai multe rele/ Lăsate cu belele/ Nu vin de dinafară/ Nu le aduc străinii/ Noi ne mâncăm ca câinii/ Şi ni le face toate/ Un pământean de-al nostru/ O rudă, nu un frate/ Care ne strică rostu”.

Impresionat de spiritul de rezistenţă şi de sacrificiu al bisericii sale, pr. prof. dr. Ioan M. Bota, va schimba “roşu” cu “negru”, va schimba tunica militară cu reverenda clericală, în timp ce era închis la închisoarea din Aiud, pentru “propaganda împotriva comunismului”. Va deveni un adevărat apostol al bisericii române unite cu Roma, când aceasta, în anii de tristă amintire ai comunismului se va numi “Biserica Tăcerii”, preoţii acestei biserici suprimate activând în clandestinitate. A cunoscut atât momente de durere, cât şi de glorie, a cunoscut precum celebrul pictor şi sculptor italian Michelangelo, atât “agonia”, cât şi “extazul”, momente surprinse atât de strălucit de către romancierul Irving Stone, în romanul cu acelaşi nume “Agonie şi Extaz”.

A fost veteran de război, a cunoscut prizonieratul, a fost deţinut politic, cunoscând oribilele închisori cfomuniste. A cunoscut “agonia” existenţei sale. Licenţa în teologie a obţinut-o la Academia de Teologie din Blaj, în întunecatul an 1948. A absolvit Facultatea de Filologie la Universitatea din Cluj, în anul 1963, a obţinut licenţa în filosofie la Universitatea din Bucureşti în 1952, apoi licenţa în Istoria Medievală a României (anul). Teza de doctorat a pregătit-o în domeniul istoriei şi a finalizat-o în anul 1977, la Bucureşti. A fost Preşedinte de Onoare al Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român din Bucureşti, a fost ales cetăţean de onoare al comunei Rona de Jos din Maramureş şi al comunei Floreşti din judeţul Cluj.

A scris peste 600 de lucrări, articole şi reportaje, peste 400 de cărţi, cele mai multe cu conţinut istoric. Aşadar, prin această suită de ascensiuni binemeritate a cunoscut “extazul” existenţei sale.

Precum Gheorghe Bariţiu, ajuns preşedinte al Academiei Române spunea că “existenţa unui popor nu se discută, ci se afirmă” (eu ştiam că memorandistul Ion Raţiu a spus asta; să verifice), aşa şi personalitatea preotului profesor dr. Ioan M. Bota, nu s-a discutat, ci s-a afirmat.

Aceşti oameni de valoare cu un ataşament extraordinar la marile valori ale culturii româneşti, intraţi în panteonul sacru al Micii Rome –Blaj, sunt un exemplu demn de urmat.

De fapt, acea cultură formată în “Cetatea Fântânii Darurilor” – Blaj, a fost atât de impresionant apreciată de marele erudit Mircea Eliade, în 1952, la patru ani de la criminalul şi odiosul act al suprimării Bisericii Greco-Catolice din România: “Limba, literatura şi cultura românească modernă, poartă pecetea făurită la Blaj, cu câte lacrimi, cu cât sânge, cu cât geniu, o ştie numai istoricul, care şi-a închinat viaţa cercetând această epocă istorică. Asemenea creaţii spirituale n-au moarte, căci ele s-au intensificat cu însăşi geniul neamului care le-a dat naştere. Iar conducătorul revoluţiei române din Ţara Românească, Ion Heliade Rădulescu, autorul primei cărţi de gramatică românească inspirate din lucrările corifeilor Blajului, a spus despre Blaj: “De aici a răsărit soarele românilor!”. Iar Luceafărul Luceferilor, Mihai Eminescu, elevul lui Aron Pumnul din cetatea Blajului, căruia i-a şi scris prima poezie “La mormântul lui Aron Pumnul”, va spune exclamând plin de emoţie la vederea Blajului, al cărui pământ îl sărută: “Te salut din inimă, Mică Romă, îţi mulţumesc Dumnezeule că m-ai ajutat să o pot vedea!”.

Liviu Simion Pop