Andrei Marga: Justificare și legitimare

Pe fondul nesiguranțelor și fraudelor din societățile actuale, al slăbirii cetățeniei și al rezolvărilor în forță, dreptul contează, din nefericire, tot mai puțin. Ce facem, însă, pentru a reafirma dreptul?

Este o întrebare pe care mi-am pus-o, ca cetățean, firește. Mi-am pus-o, desigur, și în calitate de contemporanist, angajat să comenteze idei noi, dar și să articuleze răspunsuri. Fiindcă vă sunt sincer îndatorat și vă mulțumesc pentru invitația de a fi în fața Dvs., membri ai prestigioasei Uniuni a  Juriștilor din România, dați-mi voie  să arăt ce consider că este de făcut. O fac formulând cât mai simplu teze ce pot fi puse ușor la probă.

Evidențele atestă că însăși înțelegerea dreptului are carențe astăzi, pe care juriștii le știu bine. Iar din carențe vin neajunsuri. Ca să intru direct în subiect, observ, la rândul meu, că deși au fost opere precum cele ale lui Giorgio Del Vecchio, Hans Kelsen, Carl Schmitt și John Rawls, nu s-a mai repetat înțelegerea cuprinzătoare a dreptului pe care o atinsese Hegel (Jürgen Habermas, Faktizität und Geltung, 1992). De aceea, Hegel rămâne esențial.

Pe de o parte, Hegel a fost entuziamat, ca nimeni altul, de așezarea statelor pe temelia dreptului modern. În ultima carte antumă, Filosofia dreptului (1820), Hegel arăta cât de mult depinde viața individului de voință, proprietate, persoană, vinovăție, familie și lua partea statului de drept. Evaluările sale izvorau din convingerea că abia dreptul asigură viața demnă de om și din încrederea în justiție.

Nu aș ocoli să menționez aici că, în cultura română, la o concepere cuprinzătoare a dreptului au ajuns mai întâi Mircea Djuvara și Eugeniu Sperantia. Primul scria că „oricare drept pozitiv nu poate fi dar, spre a întrebuința o formulă devenită celebră, decât numai una din manifestările multiple, chiar dacă e greșită, a cunoștinței raționale a justului, adică o realizare mai mult sau mai puțin potrivită a ideii de justiție” (Mircea Djuvara, Filosofia contemporană și dreptul, Grinta, Cluj-Napoca, 2005,p. 143). Al doilea spunea că dreptul presupune „viața socială” și nu se poate înțelege fără ea. Normativitatea este un aspect al acesteia (Eugeniu Sperantia, Principii fundamentale de filosofie juridică, Institutul de Arte Grafice, Cluj, 1936,  p. 77). Pentru a o lămuri, este indispensabilă privirea societății în lărgime.

Pe de altă parte, Hegel a plecat mereu de la libertatea funciară a persoanei. El a și început prezentarea dreptului cu propoziția: „Spiritul în nemijlocirea libertății ființând pentru sine însăși, a sa, este spirit singular, …” (Enciclopedia științelor filosofice, ed. 1966, p. 318-319). Relația de recunoaștere eu-tu este modelatoare.

Aducând însă discuția pe teren mai concret, este de subliniat că pentru Hegel era cel mai clar că suntem în Europa într-o cultură care pune în fața a orice cerința raționalității.În același timp, nu putem să nu observăm însă, ca ulterior născuți, că sunt mai multe feluri de raționalitate. De fapt, Hegel a privit istoria speciei ca interacțiune a „muncii, limbii și familiei”, așadar ca împletire de acțiuni distincte, dar era mai interesat de istorie ca obiectivare a „spiritului”.

Nu mai putem accepta, însă, derivarea realităților dintr-una singură, fie ea și „spiritul”, pe care unii o mai îmbrățișează  naiv și astăzi. Între timp, monismul a luat loc în muzeu. Dimpotrivă, este de asumat acum că societatea rezultă din acțiuni diferite structural, a căror raționalitate este diferită și se poate confirma prin rezultate distincte (Andrei Marga, Raționalitate, comunicare, argumentare, Dacia, Cluj-Napoca, 1991). Ca ilustrare, succint spus, în tehnologie este rațională crearea de mașini care produc ceva cu minim efort uman și randament maxim. Într-o „acțiune instrumentală”, confirmarea este prin atingerea scopului, cum este, de pildă, organizarea unui colectiv de producție. Într-o „acțiune strategică”, prin reușită, cum este, de pildă, mobilizarea unei comunități în vederea atingerii unui obiectiv precum obținerea de voturi. Într-o „acțiune comunicativă”, confirmarea este prin înțelegere, de exemplu, prin obținerea acordului cuiva.  Într-o acțiune „dramaturgică”, confirmarea este prin reprezentarea veridică a ceea ce am aflat despre lume. Într-o „acțiune reflexivă”, prin identificarea cauzei și condițiilor profunde a ceea ce ni se întâmplă. Prima mea teză este aceea că viața noastră ca oameni este rezultanta unor acțiuni diferite, care nu se lasă reduse una la alta. Iar cine le reduce, cade în ideologiile și propagandele de tot felul, de care s-a și umplut lumea zilelor noastre.

Astăzi, în cazul dreptului, este mai mare ca oricând presiunea decizionismului – interpretarea ansamblului legislativ ca decizie a cuiva, cum propunea Carl Schmitt. Mare este și presiunea instrumentalismului – considerarea legii ca instrument de luptă a cuiva. În ambele cazuri, dreptul este redus la „acțiuni strategice” sau „acțiuni instrumentale”. Este mare presiunea neoliberalismului, care consideră că dreptul este treabă oarecum individuală.

        Ca urmare, dreptul nu mai este acea comunicare în care, în deplină reciprocitate, cetățenii  pot examina pretențiile de adevăr și de justețe a deciziilor din statul lor. În care litigiile se dezleagă pe baza doar a argumentelor! Legătura dreptului cu interesul public al comunității și cu dezbaterea publică se rupe. Dreptul devine simplu mijloc de disciplinare.

Efectiv, dreptul constă din norme, iar o conexiune devine normă doar dacă se justifică.Justificarea se atinge însă, logic vorbind, prin întemeiere. A întemeia înseamnă a indica temeiuri pentru susținerea că o propoziție este adevărată, iar o normă este justă (Andrei Marga, Argumentarea, Editura Academiei Române, București,  2005). Norma juridică „frauda se pedepsește” se întemeiază cu un raționament – de pildă, „societățile în care trăim distribuie bunurile după criteriile contributivității, frauda încalcă această distribuire, deci frauda se pedepsește”.

Acolo unde propozițiile unui domeniu se lasă organizate axiomatic, întemeierea poate lua forma demonstrației.  În rest, împotriva impresiei răspândite că facem mereu demonstrații, se cuvine recunoscut că, cel mai adesea, doar argumentăm. A doua mea teză este aceea că, obiectiv, nu putem avea oriunde demonstrații, iar justificarea este posibilă numai unde avem întemeieri.

În tradiția europeană, s-a socotit că o întemeiere ultimă a normelor morale și juridice, pe baza unui mesaj divin, sacrificiu mitologic, cotitură a istoriei, extrapolare a unei valori, ar fi posibilă. Și astăzi, doar ca un exemplu, valoarea libertății individuale, recucerită în cotitura de la dictatură, la democrație, este luată ca întemeiere ultimă. Ca efect, se extrapolează adesea opinia unor indivizi în dauna adevărului și justeței.

Oricum, în selectarea normelor morale și juridice, relativismul se depășește punând chestiunea legitimării: cum se face ca normele, întregul sistem de norme, să fie voinţa raţională a celor implicaţi sau, cel puţin, să rămână în acord cu această voinţă? Prin legitimare, normele devin expresia conștiinței și voinței cetățenilor unui stat.

Toate experiențele de azi ne spun că normele juridice resimt nevoia de legitimare. Poți justifica norma „veniturile se scad, fiind criză economică”, sau norma „cheltuim sporit pentru înarmare, fiind pericole”. Dar legitimarea este cu totul altceva. A treia mea teză este aceea că abia legitimarea smulge normele de sub contingența și arbitrarul justificărilor. Ea le readuce sub controlul cetățenilor.

Cine se lasă furat de ideologii nu-și dă seama de importanța legitimării. Amintesc doar că globalismul, ideologia sub care trăim, a antrenat o vastă schimbare negativă a dreptului. Juriști din Franța au și semnalat, pe bună dreptate, părăsirea „schemei normative clasice”, compusă din lanțul Constituție – legi generale – legi cazuistice. Indicatorii acestei mutații ar fi „inflația legislativă”, „poluarea constantă a normei constituționale prin decizii”, multiplicarea legilor de uz privat, creșterea funcției jurisprudențiale „de jos”.

La orice reflecție, este clar că trăim în societăți lovite de multiple crize – economică, de raționalitate, de motivație, de creativitate – la care se adaugă mai nou criza energetică, criza mediului și criza internațională. Fiecare din crize presupune aspecte de drept. A patra mea teză este aceea că nu se va ieși din crizele actuale fără a face temă din legitimarea normelor de drept. S-a spus că legitimarea este o „<instituție invizibilă> ce permite relației dintre guvernați și guvernanți să se stabilizeze solid” (Pierre Rosanvallon, La légitimité démocratique. Impartialité, reflexivité, proximité, Seuil, Paris, 2008, p. 21). Aș adăuga, însă: să se stabilizeze în forma cooperativă a adoptării deciziilor. Ca exemplu, emigrarea cetățenilor este un efect ce semnalizează  multe, inclusiv o criză gravă a legitimării din acel stat.

Să mai observăm că problema legitimării a căpătat acuitate din momentul în care, prin „socializările” globalizării, odată cu emergența întreprinderilor și a instituțiilor supranaționale, chiar cetățenii sunt luaţi sub control de birocrații vaste. Ei le resimt ca pe o carcasă impusă vieții lor.Literatura actuală este plină de tema „casei” – a întoarcerii acasă.

Nu avem nici în România o tradiție a examinării legitimării, dar crearea ei este presantă. Spus, însă simplu, legalitatea rămâne aleatorie și fără aderență la realitate în absența legitimării, după cum legitimarea fără formularea de legi și respectarea lor rămâne un desiderat pios. A cincea mea teză este că legalitate fără legitimare nu este funcțională și nu are nici forță. Cu această afirmație, importanța legalității nu scade, dar ea se așează pe baze realiste, care-i sporesc eficacitatea.

Legalitatea implică respectarea nepusă sub condiții a legii în vigoare.  Se poate discuta legalitatea procedurii adoptării unei legi. Avem exemplul grosier  de adoptare neconstituțională în România, între  2009-2011,  a multor legi organice, precum Legea educației (2011), prin mecanismul asumării răspunderii guvernamentale în condiții deloc extraordinare. Aberația se și răzbună în dificultățile de azi! Prăbușirea educației din țară este doar un exemplu.

Faptul cel mai profund este că oricare dintre cetățeni este subiect de drepturi inalienabile și libertăți, încât domnia legii implică în orice situație recunoașterea celuilalt ca astfel de subiect. A șasea mea teză este aceea că nu poate fi stat de drept democratic acolo unde drepturile și libertățile sunt asimetrice, încât unii le pretind altora altceva decât își pretind lor înșile. Iar întrebarea „cât de simetrice sunt relațiile oamenilor astăzi?” a devenit  acută, încât fiecare are exemple din abundență.

„Domnia legii” rămâne separată tot timpul de folosirea legii de unul sau altul dintre proiectele de societate aflate în competiție. Ea presupune decizii luate imparțial. A șaptea mea teză este aceea că independența justiției nu se asigură prin încredințarea ei vreunei persoane, oricine ar fi, sau unui grup de persoane, ci prin instituții sub control public, care o apără clipă de clipă. Altfel, însăși independența justiției se instrumentalizează.

Din foarte multe considerente, trebuie distins însă între statul de drept și statul de drept democratic. În definitiv, stat de drept a existat și în Evul Mediu, chiar și în dictaturile secolului al XX-lea. De altfel, în joc astăzi nici nu este statul de drept, cum se spune propagandistic, ci statul de drept democratic. A opta mea teză este aceea că acest stat presupune anumite forme de legitimare și exclude altele.

Să mai observăm faptul că globalizarea în care ne aflăm nu a pus în discuție statul de drept, dar l-a modificat asociindu-se cu părăsirea ancorării libertăților în principii, în favoarea libertăților doar reglementate juridic. Ca exemplu, observăm și în Constituția României actuale că „respectarea demnității umane” este reglementată nu ca principiu, ce stă la baza libertăților și drepturilor omului, precum în constituțiile moderne, ci doar ca valoare.  Se pot invoca și alte exemple care susțin a noua mea teză, anume că globalizarea a lărgit libertăți, dar a antrenat șubrezirea statului de drept democratic. În această șubrezire trăim astăzi, iar din ea nu se poate ieși fără a chestiona legitimarea.

Cum se asigură legitimarea? Îi datorăm lui Max Weber primul inventar al formelor de legitimare. După ce a echivalat legitimarea cu „motivele de justificare a supunerii (Motiven der Fügsamkeit)”, celebrul sociolog a delimitat „legitimarea prin situaţia intereselor”, „legitimarea prin moravuri” şi „legitimarea prin afectele celor vizaţi”. Aceste legitimări, înregistrate indiscutabil de istorie, Max Weber le socoteşte „labile” (Max Weber, Die drei reinen Typen der legitimen Herrschaft. Eine soziologische Studie, în Max Weber, Schriften 1894-1922,Alfred Kröner, Stuttgart, 2013). Lor le preferă „legitimarea prin raţiuni de drept”, care îmbracă forme precum „legitimare prin reglementare”, „legitimare prin tradiţie” şi „legitimare charismatică”. Soarta legitimării se joacă și pentru Max Weber în sfera dreptului.

Delimitarea formelor de legitimare nu s-a oprit însă la Max Weber. Ulterior, au fost profilate „legitimarea prin de­cizie” (Carl Schmitt), „legitimarea prin procedeu” (Niklas Luhmann), „legitimarea prin creaţie” (Jean Francois Lyotard), „legitimarea discursivă” (Jürgen Habermas). Se mai vorbeşte, desigur, de „legitimare colectivă”, cum este cea încorporată în Carta ONU (1945). Se poate admite și o „legitimare tacită”, dar ea nu este în fapt decât o variantă a „legitimă­rii prin moravuri” sau a „legitimării prin tradiţie” sau a „le­gitimării charismatice”, poate o combinaţie a acestora.

Azi se recurge și la alte forme de legitimare: „legitimarea prin încredințare”, „legitimarea prin pericol național”, “legitimare prin pregătire științifică”, „legitimarea prin utilitatea acțiunii”, „legitimarea prin comanda instituțiilor de forță”, „legitimarea prin tehnici de stăpânire a complexității” (detaliat în A. Marga, Statul actual, Meteor Press, București, 2021, pp. 141-146 ). Mai trebuie spus că, în Uniunea Europeană actuală, unele state practică „legitimarea prin ceea ce ne cere Bruxelles-ul”.

Fiecare dintre aceste legitimări aservește dreptul, fie și în pofida intențiilor, unei forțe particulare, internă sau externă, politică ori nepolitică din societate. Ele se și confruntă, cum observăm în mișcări politice ale timpului nostru, cu neîncredere, nemulțumiri, revolte. Alternativa la aceste forme de legitimare rămâne „legitimarea democratică”, înțelegând democrația la propriu, ca sistem de decizie de către popor.

Știm însă prea bine că  în epoca globalizării, printre legitimările de fapt, „legitimarea juridico-politică”, obținută în alegeri așa cum se organizează astăzi,  rămâne decisivă. A zecea mea teză este aceea că această „legitimare juridico-politică” duce în aporii. Principala aporie este aceea că ea face cetățenii unui stat dependenți de decizii care se iau peste conștiința și voința lor de către o autoritate aleasă, uneori pe fondul apatiei, doar de o mică parte dintre ei. Urmările nefaste se văd și în România de azi.

De aceea,  a unsprezecea mea teză este aceea că „suveranitatea politică” a câștigătorului unor alegeri, cu care ne-a obișnuit liberalismul practicat azi, nu este ultimul cuvânt și nici „nelimitată”. Faptul este plin de consecințe! Așa stând lucrurile,  a tematiza legalitatea, dar și le­gi­timarea, presupune schimbarea modului în care evaluăm  situațiile.

Dacă la nivelul unui stat legitimarea este în raport cu voinţa raţională a cetăţenilor, organizările internaţionale se legitimează în raport cu voinţa raţională a statelor. Azi discutăm  aplicarea „dreptului internațional”, care este echivalat cu acordurile semnate de state. Nu este contestabil, dar, cum se observă ușor în conflictele de azi, echivalarea aceasta nu încheie discuția. Teza mea, a douăsprezecea,  este că legalitatea internațională ar ieși întărită dacă ar fi pusă în legătură cu legitimarea. Practic, aceasta înseamnă a da cuvântul actorilor și a accepta trei fapte: sistemul westphalian, bazat pe suveranitatea națională, înțeleasă ca inviolabilitate a frontierelor și neamestec în treburile interne, rămâne valabil; acest sistem, cum a completat la timp venerabilul Henry Kissinger, este de adus la zi – în opinia mea, incluzând în suveranitatea proprie securitatea vecinului, potrivit acordurilor internaționale de după 1972; suveranitatea națională include azi, cel puțin în Europa, discuția despre violările ei din trecut ei și efectele lor.

În acest fel, se revine la ceea ce „realismul politic” american de azi, cu școlile Chicago (John Mearsheimer) și Harvard (Steven Walt) a propus: considerarea punctelor de vedere ale supraputerilor de care depinde pacea lumii ca parte a abordării situațiilor istorice. Dacă se vrea pace – să nu zicem „eternă”, cum voia Kant, ci „durabilă” –  atunci revenirea la suveranitate națională, în conotația menționată, este soluția.

În termeni operaționali, rezolvarea problemelor majore de azi constă în a trece de la consultare democratică, la democraţie, de la aplicarea legilor, la justiţie, de la proceduralism, la a înţelege justiţia, de la ordinea dată a lumii, la legitimarea ei. „Urcarea” democraţiei de la o tehnică de alegere, la o „formă de viaţă”  (John Dewey, Ethic of Democracy, 1898) și trecerea, în viața internațională, de la acorduri semnate, la luarea în seamă a realităților, rămâne salutar.

Legitimarea are regulile ei, ce rămân încă de elaborat sistematic. Cunoaștem, însă, din experiențe, premisele ei.Bunăoară, ea presupune stat de drept democratic, dar și distincția interesului public de interesul de grup ce se dă drept public. Ea presupune democrație ce nu se reduce la alegeri libere, ci cultivă dreptul oricărui cetățean de a pune întrebări și obligația oricărui decident de a răspunde, fiind deliberativă. Această democrație nu se amână pentru altă ocazie. Legitimarea are printre reguli, de exemplu, informarea continuă a cetățenilor și deschiderea dezbaterii publice ori de câte ori este nevoie. Ea interzice rezervarea de de teme și pretinde derivarea deciziilor din comunicarea în care deznodământul îl decide nu altă forță, ci forța argumentelor. Legitimarea conține căutarea acelei forme instituționale de viață în care voința și conștiința decid liber de orice constrângere – inclusiv de constrângerile circumstanțelor. (Prescurtare a conferinței susținută de Andrei Marga în 8 decembrie 2022 la Uniunea Juriștilor din România, București)

                  http://www.andreimarga.eu