Andrei Marga: Obscurantismul de azi

În neoliberalismul însușit pe apucate și răspândit fără cultură se operează cu noțiunea de om rațional într-o accepțiune îndoielnică. Acesta este identificat cu cel care își calculează fără rest interesele și le afirmă inflexibil. Se asumă că oamenii ar fi, de la natură, „egoiști și raționali”, că cea mai bună stare a societății s-ar atinge cu astfel de indivizi, că piața este arbitrul intereselor și că lumea procedează rațional devenind o piață unică.

Este de la sine înțeles că propagandiștii curentului, fie ei și nimeriți la cârma instituțiilor din zilele noastre, nu sunt nicidecum proprietarii rațiunii, cum pretind emfatic. Dar ei împrăștie clișeul după care cei care nu le acceptă îngustimile ar fi cedat obscurantismului. Nimic mai fals!

Desigur, obscurantismul nu este un fenomen simplu al stării cunoașterii, mentalităților și felului de a acționa, dar este destul de evident. Se pot distinge, în orice caz, variatele sale  accepțiuni. Una este accepțiunea stilistică – potrivit căreia obscurantismul constă în folosirea de cuvinte imprecise și inadecvate. A doua este accepțiunea conceptuală – obscurantismul este încâlceală de noțiuni. A treia este accepțiunea cognitivă – ar fi lovit de obscurantism cel care se  pronunță în chestiuni în care este doar ignorant. A patra este accepțiunea eclezială – obscurantismul manipulează credințe, în vreme ce religia este chestiune de sinceritate. A cincea este accepțiunea satirică, consacrată, de pildă, de Epistolæ Obscurorum Virorum (1515-1519), care ironiza arderea de cărți socotite „necreștine”.

Ceea ce a contat, însă, și contează la propagandiștii menționați, este altceva, anume, accepțiunea ideologică. Conform acesteia, obscurantism este adversitatea față de iluminism și cunoștințe științifice. Obscurantism ar conține mai ales religia, după ce aceasta a fost echivalată, tot printr-o evaluare îngustă, cu respingerea datelor științei. Pe această linie, Friedrich von Hayek (Why I Am Not a Conservative, 1960) a numit obscurantism negarea adevărului stabilit factual, iar Karl Popper ceea ce nu este accesibil procedeului epistemologic al „contrazicerii” empirice. Neoliberali de carton de azi reiau acest „iluminism” intrat în muzeu, cu lacunele lui cunoscute.

În timp, Nietzsche a fost cel care a semnalat că obscurantismul este o noțiune manevrată de diverși „iluminatori”, ignoranți și lipsiți de onestitate, și a reacționat. El a observat că „elementul esențial al artei negre a obscurantismului nu este întunecarea înțelegerii individuale, ci înnegrirea imaginii noastre despre lume și întunecarea ideii noastre de existență” (Nietzsche, Omenesc, prea omenesc,1878-1880). Potrivit lui Nietzsche, „iluminatorii” nu s-au lămurit asupra cunoașterii umane și sunt în eroare.

Teza mea este aceea că obscurantismul nu este localizat în diferența dintre științe și restul cunoașterii. El nu se oprește la cunoaștere, ci afectează acțiuni și instituții. Ca să fiu direct, este obscurantism acolo unde nu se ia în seamă ceea ce spune rațiunea. Iar rațiunea nu este epuizată nicidecum de cunoașterea științifică existentă și nici măcar de cea promisă. Obscurantismul este în convingeri, decizii și politici în care înțelegerea vieții este anacronică, în divergență cu rațiunea, profesionalismul scârțâie, iar cultura este săracă. Cine face din obscurantism altceva decât subestimarea rațiunii îi devine exponent.

Destul să observăm reproducerea umană a vieții ca să ne dăm seama că rațiunea există prin raționalități diferențiate, care au ca „prealabil” acțiuni prin care rezolvăm, ca oameni, probleme de viață, de la asigurarea hranei, trecând prin recompensarea muncii, aspirația recunoașterii sociale și acces la decizii, la libertate și emancipare. Problemele sunt asumate de oameni în funcție de nivelul atins  de societate, cultivând „raționalități” diferite. Într-o redare sintetică, recurgem astfel la: „raționalitate instrumentală”, care se măsoară în eficiența atingerii unui scop și este oferită de „științe cauzal-nomologice”;  „raționalitate strategică”, care se măsoară în urmărirea unei ținte  și este asigurată de „științe praxiologice”; „raționalitate comunicativă” , care se măsoară în înțelegere și este susținută de „științele istorico-hermeneutice”; „raționalitate dramaturgică”, care se măsoară în capacitatea subiecților de a-și crea lumea vieții lor și este susținută de „științele dramaturgice”; „raționalitate emancipativă”, care se măsoară în gradul ieșirii de sub forțe ipostaziate și se asigură de  sociologii orientate spre schimbări în societate; „raționalitate etică”, care se măsoară în reușita promovării unei valori și se asigură de doctrine etice; „raționalitate reflexivă”,  care se măsoară în reușita eliberării și este asigurată de înțelepciune; și „raționalitate în raport cu Absolutul”, cae se măsoară în devoțiune și este asigurată de religii și teologii. Osmoza între „cunoștință” și „credință” este azi certă.

Acesta fiind tabloul raționalităților, conotația obscurantismului se limpezește. Nu faptul că oamenii recunosc și apelează la diferite raționalități este obscurantism, ci ieșirea din exercițiul rațiunii și, cu aceasta, din raționalități.

Mai adaug aici un argument. Deja la începutul anilor șaizeci, C. P. Snow vorbea despre „două culturi”, reprezentate de „științele naturii”, respectiv de „științele spiritului” – acele „Geisteswissenschaften”, în tradiția germană, „sciences de l’homme”, în cea franceză, „humanities” în cea engleză, „scienze umane” în cea italiană – tradițiile care au creat „științele spiritului”. Primele ar fi orientate spre „măsurare și cântărire”, cele din urmă spre „literatură, formare și amintire”. Între timp, s-au lansat programe de dezvoltare – referință rămânând, între altele, Programul de la Konstanz (1987) pentru umanioare, elaborat de cei mai buni exponenți (vezi Wolfgang Frühwald, Hans Robert Jauss, Reinhardt Koselleck, …, Geisteswissenschaft heute, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1991), sub aspectele epistemologic și al relației cu științele naturii.

Științele se schimbă continuu, încât nu se mai reduc azi la cele două categorii. În definitiv, intervin „științe cauzal-nomologice” noi, sunt acum pe scenă „studii strategice”, „științe istorico-hermeneutice”, „științe ale managementului”, „științe ale comunicării”, au înaintat „științele dramaturgiei”, „eticile analitice”, „disciplinele emancipării”, „teoriile reflexivității”, „sistemele relației cu Absolutul” – fiecare grup cu metodologii și explicații proprii.

Dar, în pofida acestei dezvoltări, reflexivitatea a rămas în urmă. Ca efect, sunt și la noi exemple de vorbăreți inculți, mimetici, care acuză obscurantism la alții. Câteva exemple.

Un exemplu este discuția despre anularea alegerilor din noiembrie  2024, care a și compromis durabil România. Oricum ai votat la alegeri, anularea a fost o aberație cu interesați – o coterie de decidenți rudimentari, nemulțumiți că pierd, o „curte constituțională” fără pregătire în drept, propagandiști infirmați de istorie, „președinți” în căutare de  prelungire de mandat și speculanți de ocazii de parvenire. Obscurantiștii au găsit anularea „demnă și corectă”. Or, tocmai primul ministru de la acea oră declara că s-a discutat și cu el aberația, dar că s-a ferit de o „apă clocită dâmbovițeană”. Or, ce-i mai obscurantist? Nu s-a înțeles că „în alegeri democratice nu se alege greșit, ci se alege altfel” și că anularea este un gest primitiv.

În plus, obscurantism este din capul locului explicația mitologică ce se dă. Nu este singura mitologizare din istoriografie, dar este una demult înjositoare. Oriunde, înlocuirea explicației factuale cu apelul la mituri în explicația istorică este indiciu de obscurantism, chiar și atunci când acesta este înfășurat într-o abordare liricoidă, care, nu odată, cum semnalează istorici bine profesionalizați, falsifică și izvoarele. O istorie mitologizantă nu are de a face cu modernitatea.

Istoriografia subjugată miturilor acompaniază subdezvoltarea, cum se vede bine în România de azi. Atmosfera publică se încinge ușor pe subiecte care trebuiau clarificate demult. Cum am spus și cu ani în urmă, din păcate, nu există capacitatea la „istoricii” actuali de a scrie istoria bazată pe arhive – ei nu au dat nici la Centenarul României o asemenea istorie și nici nu scriu monografii documentate. Obscurantismul rămâne, astfel, în scrieri, dar și în jur.  Lipsa clarificării raționale, pe bază de fapte, este, cum se vede, humus al obscurantismului. David Prodan și Florin Constantiniu ar fi consternați să vadă ceea ce se pretinde și ceea ce se face în istoriografia de acum.

Unul dintre propagandiștii carpatici, nimerit și el în funcții care-l depășesc, a debitat considerații record de obscurantism. Gonflat în suficiență,  insul s-a adresat celui care a câștigat, totuși, alegerile din noiembrie 2024, și a declarat: „sunt și voi fi un adversar al ideilor dumneavoastră despre lume, pentru că eu cred că lovesc în știință și religie, deci în șansa bunăstării românilor, trezind vechiul obscurantism care ne poate menține în bizarerii, izolare și subdezvoltare, și voi încerca mereu să protejez oamenii de acestea /.../. Cu siguranță, sunt un adversar al ideilor, mai ales ale celor care vin pe linia pseudoștiinței și a pseudoreligiei”.

Cum se vede, insul acuza direct preopinentul de „obscurantism”, „pseudoștiință”, „pseudoreligie” – fără să observe că acești termeni i se pot aplica din prima clipă lui însuși. El nu știe, de pildă, că și cercetarea științifică are patologii – una este scientismul, acea înțelegere sumară a științei care-i ignoră premisele și evoluția, ceea ce este obscurantism.

Un altul scria că „cine mai crede astăzi, este lipsit de integritate”. Se vede că, la noi, propagandiștii au schimbat ușor deviza – ei îi acuză de „pseudoreligie” pe cei care își proclamă credința. Sociologii au, însă, dreptate (Hans Joas, Glaube als Option, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2013) când spun că nu ai ce aștepta de la asemenea oameni. Ei nu pricep că teoria secularizării are dificultăți și că religia este altceva decât ideologie. În fapt, religia este un sistem de valori, dar pentru speculație retorică, ci în „situații mereu mai riscante ale deciziei și acțiunii” (p. 151). Doar cine înțelege faptul poate discuta la obiect religia.

Un cunoscut epistemolog, cu experiență întinsă de cercetare în științe, încheia cu o reflecție realistă: „Există pe lume mai mult decât poate fi reprodus de oricare minte sau de toate mințile laolaltă. Recunoașterea acestui fapt le pretinde celor care se ocupă de cunoașterea științifică să recunoască necesitatea unui anumit moment de agnosticism în orice teorie a cunoașterii” (Archie J. Bahm, Epistemology. Theory of Konwledge, Las Lomas, Albuquerque, 1995, p. 193). Oare cei care pretind că fac știință nu ar trebui să ia în seamă acest adevăr, spre a nu deveni obscurantiști?

Continuând exemplificarea, este obscurantism izbitor în incapacitatea decidenților României de astăzi de a înțelege ce este „reformă” și de a da un „proiect de țară”. Nu se înțelege că reforma presupune cunoașterea întregului – compus din comportamente, acțiuni, instituții, societate, performanțe etc. – și schimbări nu doar punctuale, în funcție de aranjamente de culise, ci sistemice, bazate pe cunoaștere. Și că o însăilare de dorințe nu-i nicidecum „proiect de țară”.

Obscurantism din plin este în mentalitatea juridică, administrativă și civică a decidenților de la vârful de azi al țării, evident incapabili de a stabili un guvern și politici fără a agresa Constituția și fără abuzuri.  Destul să ne imaginăm cum ar proceda decidenți cu minți deschise, competenți, cultivați juridic și administrativ și cunoscători ai realităților, pentru a percepe dimensiunea acestui obscurantism.

Este obscurantism costisitor în România actuală în evaluarea persoanelor. Această evaluare este după ochi, impresii și metehne de coterie, în loc să fie după performanțe certe și pricepere în roluri publice. S-a ajuns la o rară confuzie și la ierarhizarea, tipică unui regim  prostocratic,  a valorilor, care duc ineluctabil în impas. Așa cum spunea deja Virgil Bărbat, în loc să se ajungă în funcții publice în virtutea pregătirii, la noi se deduce că insul este pregătit pentru că a deținut funcții, fie ele și datorate forțelor oculte. Exemplele sunt prea numeroase. Că insul a tăcut în funcții tocmai când se adoptau legi pe care acum le incriminează este deja, elegant spus, oportunism. Iar despre așa ceva deja Urmuz, nu doar Caragiale, ar avea multe de spus.

Este tot obscurantism în discutarea domeniilor de interes public. De exemplu, întrucât prin școală am trecut fiecare, unii discută educația pe baza impresiilor personale sau propagandistice, și acelea sărace, fără a ști că și educația are „tehnologii”, care trebuie stăpânite de cel care vrea să se pronunțe. Iar atunci când insul s-a nimerit să conducă instituții ale educației și nu a făcut decât să le șubrezească prin măsuri diletante și corupție, afectând educația, el trădează mai mult decât obscurantism. Debitând cu pieptul bombat că acum nu ar da notă de trecere educației, inșii își dau lor înșile note. Se înțelege că este de cultivat critica domeniilor, dar cultivarea o pot face mai bine cei care au avut performanțe în instituții – altele decât aranjarea de acoliți și nulități și ducerea instituțiilor în jos.

În România de azi se încalcă continuu și pe scară mare nu doar regulile moralei, ci și legislația. Se încalcă copios legi, începând cu Constituția, iar reacția este nulă. În aceste zile, „președintele” României anunța ritos că nu desecretizează alocările pentru Ucraina, ca și acum o asemenea de decizie ar fi normală într-o țară care se consideră stat de drept. „Să respectăm deciziile oficiale” este acum deviza unui obscurantism evident.

Dezamăgitor sau nu, ar trebui recunoscut că țara și-a distrus și ultimul reazem al funcționării în legalitate – justiția. Nici chiar aceasta nu pare să mai poată restabili dreptatea.  Destul să observăm, de pildă, că România operează azi cu absolvenți a peste treizeci de „facultăți de drept” – de patru ori mai multe decât orice țară de referință, cu o populație de câteva ori mai mare. Nu-i de mirare că rigoarea pregătirii procurorilor și a judecătorilor s-a prăbușit. Nu doar în Drept, diplomele sunt subminate de falsuri și superficialitate, în vreme ce un diletantism amintind de anii cincizeci revine la decizii. Nivelul politicii i-ar revolta pe  P. P. Carp sau Vasile Goldiș, iar incultura juridică i-ar uimi pe Mircea Djuvara sau Tudor Drăganu.

Este azi mult obscurantism în ignorarea a ceea ce se petrece în planul societății – pierzându-se de fapt contactul cu starea actuală a științelor respective. Însăși discuția despre dezvoltarea economiei este lovită de obscurantism, într-o vreme în care are loc progresul năvalnic în modelarea dependențelor economiei, mult dincoace de Max Weber, Ludwig von Mises, Keynes, Stieglitz sau Krugman – care rămân, bineînțeles, necitiți. Propaganda și preferința pentru ceea ce este facil, accesibil, intuitiv a înlocuit în multe domenii preocuparea pentru cultura conceptualizată. Decidenții fraudează pe scară mare și-și dilată conturi personale, în vreme ce capacitatea lor de a concepe economia națională dă înapoi. Nu se înțelege că acolo unde birocrația și corupția sunt sufocante, soluția este a le ataca fără reținere.

Este obscurantism în ignorarea a ceea ce se petrece în societate. Cultura în științele sociale este, chiar la inși cu pretenții, de fapt, ordinară. Aceștia nu au asimilat nici măcar ipotezele anilor postbelici despre forța noilor determinisme – al „tehnologiei”, al „structurilor”, al „puterii”, al „științei”, al „cotiturii culturale”, al crizelor multiple. Nu se pricep diagnozele societale. Se scrie despre „psihologia popoarelor”, fără a fi absolvit vreun examen serios de istorie, economie, drept, și cu iluzia depășirii lui Nicolae Mărgineanu – care, în Psihologia persoanei (1945), rămasă scrierea majoră a domeniului în țară, apăra considerarea disciplinei ca sistematizare de paradigme multiple.

Toți folosim produse pentru a ne satisface trebuințele. Fiecare percepem valoarea și mai ales costul, pe care îl scoatem din buzunar. Dar, dincolo de acestea, în societățile de azi este de lămurit din nou ce este valoarea. William Petty (1662) vorbea de „valoare curentă” și „valoare naturală”, Adam Smith (1776) distingea între „valoare de întrebuințare” și „valoare de schimb” și considera „munca” drept sursă a valorii, Marx vorbea de „muncă abstractă”, care stă pe o relație socială, ca sursă a valorii, Carl Menger (1871) a considerat că „valoarea de întrebuințare” stabilită de individ decide valoarea. În compunerea valorii mai intervin însă astăzi interacțiunile comunităților, științele, cultura epocii,  prețuirea ce se dă muncii productive, cererea și oferta, valorificarea comercială și altele. Valoarea este sinteza dezvoltării la un moment dat, încât cine vrea să fie luminat – nu victimă a obscurantismului – trebuie să-și clarifice aceste noțiuni. Câți o fac?

Obscurantism este azi să-ți asumi că lumea în care trăiești încheie istoria. Conformismul cu ideologii ale orei, căutarea neapărată a dușmanului și întreținerea urii față de cei care propun înnoirea contrastează cu „deschiderea spre lume”, firească minții normale. Acest conformism merge până la a înlocui din nou explicația cu invocarea de ideologii. Faptul că, între timp, obscurantismul culminează în „societatea minciunii”, așa cum ne spun eminenți istorici (Reinhardt Gerhardt, Unsere Lügengesellschaft, 2006), face  gravă chestiunea. Apelul la ideologii în explicații nu duce la lumină.

Plină de obscurantism este acum raportarea la democrație. Nu se înțelege că numai unde se exercită suveranitatea statală poate fi democrație (Pierre Manent), că nu este democrație unde se exclud a priori de la guvernare cetățeni și partide care respectă Constituția. Nu este democrație unde Executivul face legi, iar la moțiuni, majoritatea stă în bănci, în loc să voteze.

Republicanismul democratic și etica răspunderii controlate prin consecințe rămân forma modernă a democrației. Obscurantism este acum, perceptibil, în ceea ce li se opune.

</a><a href=”http://www.andreimarga.eu