Cel mai mult profesorii

      Zilele acestea, am auzit spunându-se că nicio altă categorie socială nu vorbește mai mult cu mască, așa cum fac profesorii din preuniversitar. M-am gândit, în sinea mea, „n-am zis nimică”, am căutat exemple în alte domenii și… în zadar. Profesorii universitari, medicii, juriștii, inginerii, economiștii, chiar politicienii, niciunii dintre ei nu egalează recordul dascălului de școală nouă. Școală nouă ce presupune șase ore, cinci, patru ( și tot e mult ), de vorbit, clar, limpede, cu înțeles și de înțeles, pentru o sală mare, cu mulți copii. Ca să se facă înțeleși, acești jertfitori își forțează coardele vocale, se străduiesc să vorbească tare și ajung acasă, oricum, cu dureri, sensibilități de gât. De când cu masca, lucrurile sunt și mai grele. Bucata aceasta de pânză (ca pentru un tablou abstract), care acoperă nas și gură, în toate culorile, îngreunează mult transmiterea  mesajului, receptarea lui… Nu se înțelege, nu se aude, se întrerupe discursul. Poate că ar trebui introdusă în teoria comunicării și această piedică, obstacol instantaneu, periodic, temporar, care este masca.

      În aceste condiții, pauzele devin atât de râvnite, așa scurte, mici cum sunt ele. Sunt așteptate ca oazele în deșert. Atât cât o pauză de… vorbire și apoi de la capăt.

      Folosirea mijloacelor tehnologice ar fi/ și este în unele domenii salvatoare. De multe ori se folosesc la clasă materiale de pe internet, se prezintă, se apelează la un „ajutor de profesor”, dar nu durează mult „vrășmășia”. Foșnetul, agitația, rumoarea din clase invocă, mereu, prezența vocii/ a glasului de profesor. Atât la propriu, cât și la figurat. Ce-ar fi o clasă de elevi fără exprimarea profesorului am văzut în perioada on-line. Cum ar fi profesorul ascuns în spatele unui calculator, lap-top, la catedră, nu este o imagine dintre cele mai fericite.

      Toate acestea conduc la o realitate și mai sensibilă. Și anume, la cât de puțin/ și puțini știm să ne exprimăm. La cât de mult contează dicția, exercițiul rostirii. Ca să nu ajungem până la oratorie, materie impusă în școli de unele sisteme europene de educație.

      Cifre ? Da. Culegerea lor și prezentarea pe scară largă, la scenă deschisă, nu am văzut să atragă vreodată aplauze.

Pe când frumusețea unui discurs, pornit și de la o sală de clasă, de la un amfiteatru, măiestria cuvintelor însușite, cunoașterea sensurilor, specificul fiecărei litere, tonul ales, corespunzător, expresivitatea, rezultată din asocieri, și atitudinea față de cele rostite, atrag ( ca un magnet nevăzut ) ropote de admirație.