Coşbuc, Măria şi pălăria

Buna mea prietenă de peste mări şi ţări – căreia îi trimit tot ce public în ţară – mă întreba deunăzi de ce nu mai scriu. Rezum răspunsul pe care i l-am trimis pe e-mail:

E pentru prima dată, de când mă ştiu, când greaţa existenţială nu mă îmboldeşte la scris. Zilele au acelaşi tipar, sunt parcă trase la xerox, încât rutina devine nesimţitoare, nu mai reacţionezi, nu mai ai dorinţa comunicării prin literă. Lectura ? Nu mai e nici măcar un paliativ; mă îndobitocesc uitându-mă la televizor, caut filme, din cele idioate mai cu seamă, competiţii sportive, muzică cretină, discovery.

Totuşi, se pare că nedumerirea amicei m-a stimulat, de vreme ce, iată, scriu.

În zilele acestea, de tensiuni politico-guvernamentale şi de năuceală meteorologică, au început să mă bântuie câteva versuri din blândul Coşbuc şi, alternativ, o zicere populară cumplit de actuală, mereu actuală, interminabil de actuală.

Lumea românească e năucită de nedreptăţi şi abuzuri, de corupţie, impostură, impotenţă administrativă şi financiară, de sărăcie şi subnutriţie şi, pe de altă parte, de îmbuibarea neruşinată a majorităţii demnitarilor. Un politolog român observa recent că este în firea noastră să răbdăm nelegiuirile până în ceasul al 12-lea şi abia apoi să ne împotrivim, să protestăm. Apropo de evenimentele din 1989: am fost ultimii dintre popoarele est-europene care au înlăturat tirania (şi cu ce preţ sângeros !).

Ei bine, versurile din Coşbuc, care mă bântuie în ultima vreme, sunt: „Când nu vom mai putea răbda (…)/ Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa/ Nici în mormânt !”

După cei peste 20 de ani, „foştimea” (politrucii, nomenclatura, securiştii) colcăie în organismele politico-administrative şi economice, încât nu e de mirare că pârghiile de decizie – de la Bucureşti până în teritoriu – par clonate. Este un fenomen „strălucit” cultivat de „pensionarul” de la Cotroceni şi care, prin comportament totalitar, afirmă fără nicio reţinere (doar nu degeaba declara în urmă cu nişte ani că vrea să fie preşedinte clovn), că nu îşi reproşează nimic din conduita lui de prezident. Vorba ceea: Amin !

În realitate, nu mai poate păcăli decât pe handicapaţi. „Jos Băsescu !” e o imperioasă nevoie a acestui popor ajuns la exasperare. Protestele de pretutindeni din spaţiul românesc, dar şi de pe meridianele unde se află români, se coagulează spre aceeaşi nevoie: demnitate, fără dictator, prosperitate, nu demagogie şi hoţie.

Măria de la Cotroceni a avut o pălărie penibilă în persoana lui Boc şi a iresponsabililor alineaţi după el, în guvern. Presiunile din ţară l-au determinat pe Băsescu să facă nişte paşi înapoi. Cea mai importantă faptă a fost să-şi arunce pălăria Boc şi să-şi achiziţioneze altă pălărie, acest Premier Ungureanu, şeful spionajului românesc. Fleaşc ! El ca el, dar ce trupă de imberbi în postură de miniştri ! Ce coabitare cu găinile grase din UDMR, UNPR şi a legumelor din categoria „alte muinorităţi” ! Şi asta când nenumărate spaţii româneşti sunt sufocate de ger, viscol şi moarte. Apropo de baba care se piaptănă…

Democraţie ? Nu, doar o gângăveală, o ceaţă pentru (vorba lui Eminescu) „prostitul popor”, chemat însă din când în când de Andrei Mureşanu să se deştepte. Şi, iată că o face în aceste zile.