În căutarea lui Julio Cortazar

"Pălăria de pai", romanul scris de Cleopatra Lorinţiu şi apărut la Editura Eikon din Cluj- Napoca, este o scriere împărţită în 30 de capitole, frumos conturate şi prezentate, ca lumi într-o lume, în care se vorbeşte despre iluzia depărtării, despre speranţă, despre himerele din gândul curat, în opoziţie cu datele de la faţa locului, aducătoare de dezamăgiri, pe deplin înţelese, asumate.
Pe scurt, naraţiune la persoana întâi singular, cartea este o seducătoare povestire a unei întâmplări, desprinse dintr-un personal exod corsican, aşa cum altădată era cel american. Este vorba despre o femeie şi soţul ei, Bertrand, întâlniţi târziu, de o compatibilitate perceptibilă printre rânduri, fiecare lăsând în urmă căsătorii, copii, case, locuri, amintiri. Cei doi plănuiesc o vacanţă în Corsica, bazându-se pe un partener cunoscut (necunoscut) pe internet, şi intenţionează a-şi cumpăra de acolo o maşină. Pregătirile - procedurale şi sufleteşti - decurg în mod obişnuit, dar odată ajunşi acolo, ei trăiesc pe propria piele reversul medaliei, fiind surprinşi de o realitate nebănuită, din care se salvează până la urmă cu bine.
De ce scrierea acestei cărţi? Este o întrebare pe care şi-o pune chiar scriitoarea, femeia din carte, recunoscând că "face parte dintre ezitanţi", că nu ştie "ce mai înseamnă să scrii o carte în plus", după ce Wirginia Wolf a spus că "cel mai rău e să depinzi de laudele primite" şi că, la celălalt capăt al dilemei, întâlnit la David Lodge, în "Crudul adevăr", stă retoricul "De ce nu mai scriu?", explicat printr-o imagine banală: "e ca şi cum ţi s-a terminat benzina şi maşina se opreşte". Şi, totuşi, Cleopatra Lorinţiu îşi mai acordă "dreptul la un nou vis". Pentru că Parisul, reşedinţa actuală, "începe să fie obsesiv", pentru că dorinţa de-a scrie "o lamentaţie după un timp pierdut şi după un loc pierdut" e cu mult mai puternică şi cum altfel? - pentru că terasele de oleandri, frumuseţe a sudului, întreţin visul şi ademenesc precum o "fata morgana". Paradoxal, viaţa din carte e aproape imaginară, nu cartea se construieşte pe o ficţiune, ca toată literatura.
Ochiul de reporter al scriitoarei nu scapă din vedere niciun detaliu şi fiecare punct reprezintă un fascicul care se dezvoltă strălucitor în economia romanului. Detaliile trăiesc şi rezistă un timp în mintea autoarei, până ce se solidifică şi compun un ansamblu dureros.
Investirea insulei Corsica - tărâm al făgăduinţei: "mă pregăteam să debarc acolo, să îmi repar sănătatea, să am inspiraţie şi să scriu non-stop, să înot zilnic şi să fac cura mea de fructe de mare; ce altceva mai puteam cere de la viaţă?" cu valoare de ideal - "insulă a frumuseţii", unde domneşte legea cuvântului şi a tăcerii, este cu atât mai greşită, cu cât naratoarea, "un electron liber, nesupravegheat", aşa cum se auto- defineşte, trăieşte o deziluzie, rezultată din comportamentul gazdei, din atitudinea vecinului, din faptul că adevărul iese la suprafaţă şi realitatea "din teren" e alta, din descoperirea cauzei: celor de acolo "nu le plac străinii". Dar, timpul imaginat a fi petrecut pe insulă se comprimă, norocul apare din partea unei terţe persoane, care-i ajută pe pământeni să-şi cumpere o maşină, după care se-ntorc pe continent, bucurându-se că pericolul a trecut, lăsând în spate focul ce-a cuprins aşezarea şi clădirea unde au stat, ca semn al ştergerii urmelor. Veniţi din călătorie, personajele se regăsesc pe sine. Despre astfel de întâmplări, despre mituri, despre vehiculata "prietenie corsă", valabilă până la proba contrarie, cartea surprinde cu un adevăr general- valabil: "ai vrea ca jocul să fie de la început şi tu să ai în mână alte cărţi; de data asta, ai şti cu siguranţă ce să faci cu ele".
Pălăria de pai din titlu este un simbol cu cel puţin trei semnificaţii exprimate: ea este observată mai întâi într-un colţ din tabloul lui Delacroix, "Lupta lui Iacob cu îngerul", presupunându-se a fi chiar pălăria pictorului, într-un gest de comunicare viaţă- artă, mai apoi apare într-un alt titlu, "Ultima pălărie", cartea scrisă de Ion Sofia Manolescu, şi mai presus de toate constituie acel obiect- amintire din copilărie, pălăria năsăudeană ( locul unde s-a născut scriitoarea), purtată cu respect, cu duioşie, având valoare sentimentală, care este dusă prin lume, la propriu şi la figurat, inclusiv în această Corsică încercată, reprezentând o încărcătură de valori morale, de tradiţii şi obiceiuri, în stare să menţină legătura cu locul natal, cu trecutul. La sfârşitul experienţei insulare, pălăria de pai "zăcea terfelită în praf, pe jos" - o imagine tristă a felului cum, câteodată, aşteptările ne sunt înşelate. Scriitoarea recunoaşte în pălărie "un simbol al inocenţei şi chiar al nepriceperii mele întru ale vieţii", deoarece mutatis- mutandis pălăria din carte, ca la Delacroix, este pălăria scriitoarei, în aceeaşi comuniune de nezdruncinat.
Cartea Cleopatrei Lorinţiu este o scriere sensibilă, de observare a realităţii şi a frământărilor din viaţa unui personaj care, chiar dacă prezintă doar un episod din realitate, reuşeşte să cuprindă multe alte aspecte ale vieţii, prin acel viu "pod de gânduri", solid, în căutarea lui Julio Cortazar, ca literatură, a vieţii, ca insulă. Pe parcursul cărţii, scriitoarea nu este singură, nu e deloc insulară, avându-l aproape pe Bertrand, bărbatul ce-i inspiră siguranţă, încredere. Prezenţa lui este una epidermică, simţită mai mult decât exprimată, iar scena în care perechea rătăcită, aidoma celei primordiale, şuşoteşte seara sub plapumă planuri pentru a doua zi, imprimă întregului film al cărţii, gingăşie, tandreţe, încredere în iubire.
În ultimul timp, apar cărţi în care se îmbină elemente de jurnal, cu proza obiectiv- subiectivă, impregnate de lirism moderat, impresii de călătorie, cu fragmente de interpretare, deci o intenţie de fixare a textului în cunoştinţă de cauză, de anunţare a intenţiilor de literatură, ceea ce înseamnă că parcurgem un moment al cărţii - Univers individual, cu bogate şi inepuizabile posibilităţi de expresie artistică.
"Pălăria de pai" este o pledoarie pentru scrisul senin, însorit, al sudului, în opoziţie cu nordul rece, este o alternativă la fluxul memoriei, la locurile care dezvăluie oameni, la frământări ce duc mai departe cuprinsul cărţii. Cleopatra Lorinţiu foloseşte expresia "trece curentul", pentru situaţia în care se instalează o simpatie reciprocă. În ceea ce-l priveşte pe cititor, acesta se bucură din plin de-a simţi acest magnetism.