O pălărie cât o carte

O cunosc pe Cleopatra Lorințiu din anul... S-a născut la..., are în fișa ei bibliografică următoarele cărți de poezie, proză, eseuri, memorialistică, cronici, interviuri și literatură pentru copii.... Mă opresc aici, ar suna ca o recomandare într-o ședință de altădată.
Cei care sunt legați, prin naștere sau „adopțiune” de „județul Coșbuc-Rebreanu” o știu prea bine pe năsăudeanca noastră, care chiar și-a dedicat o carte („Există un limpede loc”) plaiurilor de pe Someșul rodnean și Ilvele ocrotite de munți.
De altfel, referiri la această zonă face și în recentul său roman „Pălăria de pai”, însă e doar un puseu rememorativ, căci cartea are o altă miză, deși orizontul de nostalgie, de retrospectivă existențială e precumpănitor, dar în alt context. După acest preambul, haide să deschidem cartea.
La început, lectura m-a ținut într-o stare de contrarietate: De fapt, ce vrea Cleopatra Lorințiu în/cu acest volum ? Asta, deoarece eu, cititorul, observam că demersul narativ parcă trenează. Eu, cititorul, parcurg pagini în care se brodează crochiuri ale câtorva personaje din roman, informații despre naratoare – ea fiind protagonistul -, proiecte pe seama unei apropiate șederi (un fel de fugă) într-un tărâm crezut exotic, un fel de Eldorado al confortului spiritual și sufletesc, „un paradis, nu alta” – aceasta e Corsica.
Sunt pagini confesive, eu, cititorul, devin partenerul povestitorului, care mi se adresează în câteva rânduri de felul acesta: „nu luați în seamă tot ce vă spun”, ori „cum am spus adineauri”, „nu mai lungesc povestea”.
Sunt pagini în care tentația scriitoarei de a contura chipul moral, caracterial, comportamental al românului alternează cu trimiteri în zona literaturii universale (Virginia Woolf sau Julio Cortazar); se iscă uneori puseuri eseistice pe seama emigrantului român, care interferează cu clișee despre existență, preajma familială, fulgurată de snobism; amintiri din copilărie alternează cu rememorări ale unor incursiuni ori șederi pe alte meridiane.
Sunt, până pe la mijlocul cărții, pagini despre o existență în care zilele „se târau”, aromite de „plăcerea indicibilă” a lentoarei. Se pot apoi contabiliza pagini în care scriitoarea și naratoarea se suprapun biobibliografic, se fac referiri la cărți proprii, la locuri originare din tinutul năsăudean.
Provocator, aproape cinic, eu, cititorul, sunt deodată stârnit de o zicere, un fel de autoapreciere: „ceea ce scriu devine o lamentație fără noimă după un timp pierdut și un loc pierdut.” Ei bine, de aici încolo vreau să mă dumiresc și nu abandonez lectura.
Hotărăsc acum, fără ezitare, asupra structurii compoziționale a cărții: Epicul se situează, cu timiditate parcă, într-o ramă ce ocrotește altruist tumultul reflexiv, flanchează meditația provocată de stări de spirit, de gesturi, tonuri, de gheizere jurnaliere. Narativul, în felul acesta, devine o carcasă menită să protejeze plasma confesiunilor.
Nervul epic se înviorează din momentul în care perechea (adică ea și soțul Bertrand) coboară în Corsica și se cazează în casa pestilențială a prietenilor (?) Ange și Giovanna. Ceea ce nu înseamnă că eu, cititorul, nu sunt, în continuare, inițiat, instruit privitor la moravurile și mentalitățile corsicanilor, la administrația locală, istoria insulei, „raidurie umanitare” ale amfitrionilor (vorba vine...). Încât mă bate bănuiala că momentele epice, povestea, sunt mai degrabă pretexte pentru etalarea unor cunoștințe livrești sau a unor mărturisiri din propria viață a scriitoarei.
De altfel, până la urmă, încep să constat că zisul roman e o valorificare prozastică a unei experiențe anume: șederea scurtă, tensionată, dizgrațioasă, năucitoare, într-o lume cumva atipic europeană – cea a Corsicăi. Și, într-adevăr, pe măsură ce înaintez în lectură, găsesc că se confirmă cuvintele prevenitoare de la începutul volumului: „Întâmplările din această carte sunt parțial inspirate din realitate.” Dar personajele ? Aha, ele intră în compartimentul „ficțiune”.
Casa promisă pentru o ședere terapeutică, apoi comportamentul aiuritor al gazdelor o îndreptățesc pe mărturisitoare să se întrebe dacă nu cumva trăiește pe dos, că amabilitatea și generozitatea promisă țin de impostură, de cabotinism și mitocănie. Spre finalul relatărilor chiar are certitudinea că trăiește o stare de bizarerie a normalității. Emoția lecturii crește spre final, în urma unui dialog tensionat, dur, între cele două perechi, după care urmează plecarea intempestivă a „musafirilor”, cu impresia că fug din nou, că se eliberează dintr-o recluziune nebănuită.
Să rețin și faptul că scriitoarea mă ajută să decodez titlul cărții: „pălăria aceea ușor absurdă călătorea prin timp” (e o obsesie a ei după vederea unui tablou al lui Delacroix), iar în final îi deconspiră semnificația: „era un simbol al inocenței”, al despărțirii de ea – adaug eu, cititorul.