Crăciunul din suflet

După zile de pregătiri, alegătură după cumpărături, alegeri de cadouri în funcţie de preferinţe şi buget, ne-am liniştit. Crăciunul a intrat în casele creştinilor cu aburul său de legendă, sărbătoare care îndeamnă la înţelegere, compasiune şi bunătate. Tradiţia, şi nu numai ea, i-a conferit Crăciunului statutul de sărbătoare a darurilor. Începând cu copiii care îi adresează Moşului rugăminţi fierbinţi să le aducă măcar câte ceva din râvnitele jucării sau dulciuri, toată lumea aşteaptă o mică atenţie, un cadou din partea celor apropiaţi. Obiceiul acesta, al cadourilor de Crăciun, n-a putut fi ignorat nici măcar de puterea comunistă. În trecutul nu prea îndepărtat al României, luna decembrie era decretată „luna cadourilor”, încercându-se prin această cosmetizare comercială laicizarea unui străvechi obicei ale cărui rădăcini le găsim în marele Dar făcut omenirii de Creator – Naşterea Mântuitorului.

În goana după cumpărături, în stresanta grijă de a pune pe masă „măcar de Crăciun” diverse bunătăţi, în febrila aşteptare a Moşului, reala semnificaţie a sărbătorii rămâne într-un plan secund. Economia de piaţă, societatea de consum, i-au dat sărbătorii Naşterii lui Iisus Hristos pocita faţă comercială. În săptămânile premergătoare Crăciunului, televiziunile ne-au bombardat cu ştiri despre vânzările care au crescut exploziv în marile magazine, despre scumpirea unor produse în comparaţie cu anul trecut. S-a ajuns până acolo încât la o televiziune, prezentatoarea de ştiri să ne spună, foarte sigură pe ea, că sărbătoarea Crăciunului din acest an i-a costat pe români cu 15% mai mult decât în 2007. Mă rog, o fi posedând respectiva televiziune o maşinărie capabilă să răscolească prin buzunarele tuturor, ca apoi să tragă linie şi să afişeze un asemenea procent. Dar nu se fac numai calcule comerciale. Mai nou, unii se arată preocupaţi de recorduri. Deşi la noi tradiţia lui Moş Crăciun abia are vreo două secole, în acest an Capitala a fost invadată de aproximativ patru mii de bătrânei bonomi cu costum roşu şi barbă albă. Bucureştiul are asigurat astfel un loc în Cartea Recordurilor. Tot aici se preconizează a fi produs şi cel mai lung cârnaţ… Măcar de-ar fi cât o coadă de maşini în orele de trafic maxim. Iar inventivităţile marii sărbători a creştinătăţii nu se opresc aici. Cui îi dă mâna ţine cont de împodobirea bradului de sfaturile stiliştilor, în vreme ce, în pieţele oraşelor se usucă, fără cumpărători, mii de brazi tăiaţi din pădurile patriei.

Nicio aberaţie însă n-ar putea să umbrească blânda lumină a aceste sărbători. Bogaţi sau săraci, românii ca popor care s-a născut creştin, o au în suflet. Păstrez din anii copilăriei petrecute într-un sat ardelenesc ca pe o icoană imaginea Crăciunului. În Ajun, satul răsuna de colinde. Cete de copii înfruntau nămeţii ca să ducă la uşile gospodarilor vestea Naşterii Mântuitorului. La căderea nopţii, când fuioarele de fum din coşurile caselor se topeau în umbrele înserării, ştafeta era preluată de tineri până la ivirea zorilor. Şi, într-adevăr, nici „o veste” nu era mai minunată decât cea rostită pe melodia colindelor.

Marilena Tutilă