Criteriu: Decât ăla, mai bine ăstalalt

Deunăzi, s-a încheiat încă un episod penibil din prezentul nostru politic: un congres de bâlci. „Al nostru” - e o posesie involuntară, căci viețuim împreună și, nu avem încotro, suportăm presingul rostit din străbuni: „Vrei, nu vrei, bea, Grigore, aghiazmă!”
Demagogia purulentă nu a avut în vedere lipsa de guvernare a României, ci s-a preocupat să decidă care e căpățâna cea mai profitabilă de așezat pe fuștelul cel mare.
Sunt un apartidic, dar, n-am încotro, un ins politic - condiție inevitabilă a oricărui component al unei societăți, așa încât, vrând-nevrând, de-a lungul ultimelor săptămâni de propagandă, zbierată prin țară, a celor două căpățâni proeminente, doritoare de șefie a partidului, nu mi-am putut feri privirea și timpanul de fulgurații aruncate de pe ecranul televizorului.
Așadar, protagoniști: un (s)Cârțu și un Or(Ba)n; unul, scos de eternul Caragiale din haznaua râncedului politic, celălalt, din bâlciul mahalalei liberale. În ce mă privește, treptat, fără să-mi supraveghez prea mult reacțiile, am început și eu mecanica opțiunii: Ăla? Ăstalalt?
Și m-am trezit că, parcă, optez pentru „(Ba)nu”, nu numai pentru că, din start (adică de când Cațavencu l-a adus în prim-planul puterii de decizie), l-am antipatizat pe cel cu „s(Cârț)”âiala, ci și dintr-un motiv, care nu poate să nu provoace revoltă: Cel cu „s(Cârț)”âitul era sprijinit fățiș, public, de către Incompetentul de la Cotroceni, acum asumându-și, cu seninătate primitivă, postura de șef de campanie. Constituția, pe care prezidentul numărul 1 nu vrea s-o citească, spune limpede că președintele țării nu are voie să-și bage nasul în chisălița politico-partidică, decât, eventual,s-o supravegheze. Or, iată, în sâmbăta mult răgușită pentru Congresul respectiv, insul de la Cotroceni, în loc să-și bea ceaiul de lobodă pe terasa palatului, vine la microfonul celor 5000 de congresmani (înghesuiți ilegal în arena circului) și propune el însuși cine să fie ales ca capsoman (cacografie intenționată) în fruntea partidului
Așa încât, urmărind transmisiile de la televizor, cu parodia numărării voturilor, m-am trezit că optez pentru Ălalalt. Cel puțin, finalmente, Orban a declarat că-și dă demisia și consideră că nu mai dorește să vadă chipul impostorului de la Sibiu.
Ceea ce nu înseamnă că nu verbul „a minți” e prioritar în actele de decizie ale anului 2021. Și mi-am amintit de curajul francezilor de a decide numele une instituții naționale, oficial, sub semnul autoironiei.
Ei au inventat cuvântul „parlement”, iar noi l-am adaptat la forma „parlament”. Nu știu dacă cei care au introdus în limba română această vocabulă cunoșteau cât-de-cât limba de pe Sena, și, deopotrivă, până unde se poate ridica la francezi simțul autoironiei, căci „parler” înseamnă „a vorbi”, iar „mentir” înseamnă „a minți”, „a înșela”. Prin urmare, „parlament” a rezultat din combinația acestor două verbe.
Și, Doamne, cât de frecventă e această combinație la nivelul Parlamentului și Guvernului și al atâtor organisme decizionale de pe Sena românească (Pardon! voiam să scriu Dâmbovița).
Cornel Cotuțiu