Dan Puric, Dulci – Jurnalul unui câine scris de un puric Dan

Istoria omenirii ne-a arătat în decursul veacurilor că relația dintre om și animale este una extrem de complexă. Relația omului cu lumea animalelor o observăm  încă din actul creației. În cartea Facerea din Biblie citim: „A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, și animalele domestice după felul lor, și toate târâtoarele pământului după felul lor. Și a văzut Dumnezeu că este bine” (Facere, 1,25). După crearea omului Dumnezeu i-a dat acestuia puterea și demnitatea de a stăpâni peste toate viețuitoarele: „Stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul!” (Facere, 1,28). Stăpânirea pe care Dumnezeu a încredințat-o omului peste lumea animală reise din faptul că Dumnezeu a adus toate animalele înaintea lui Adam pentru a le  pune nume: „Și Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului și toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; așa ca toate ființele vii să se numească precum le va numi Adam” (Facere, 2,19).  Omul, în calitatea lui de coroană a creației, de împărat al Lumii create de Dumnezeu, trebuia să-și asume responsabilitatea  gestionării stării  paradisiace a convețuirii cu animalele, care la acea vreme se baza pe armonie și ascultarea de om.

După căderea omului în păcat întrega creație își așteapta izbăvirea (Romani, 8,22) și putem vorbi de o solidarizare a lumii animale cu omul. Din perspectivă biblică observăm această legătură a omului cu Dumnezeu atât în Vechiul cât și în Noul Testament. Astfel citim în paginile Bibliei că Prorocul Ilie a fost hrănit de un corb, că Prorocul Daniel a rămas nevătămat în groapa cu lei, iar la venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Acesta a fost așezat în ieslea animalelor, bucurându-se de afecțiunea acestora, „căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca, 2, 7). În Viețile Sfinților întâlnim numeroase exemple în care sfinții, asceții și pustnicii petreceau în armonie până și cu animalele sălbatice cele mai fioroase.

Cu siguranță că această legătură a omului cu lumea animală nu trebuie să umbrească sau să afecteze legătura și comuniunea omului cu Dumnezeu. Sunt desigur și situații în care unii oameni pun animalele de companie mai presus decât pe semenii lor sau decât pe Dumnezeu.  Așa cum omul își găsește împlinirea în relația cu Dumnezeu, tot așa și animalele își împlinesc rostul în relația lor cu omul.  Animalele au fost dăruite omului pentru ca acesta să se slujească de ele și să-i aducă omului bucurie în suflet. Între animalele de companie cele mai populare, care bucură sufletul omului, se numără câinele, denumit „cel mai bun prieten al omului”.

Actorul și regizorul Dan Puric a găsit de cuviință să ne împărtășească în cartea de față realitățile lumii cotidiene prin prisma animalului său de companie, cățelușa Dulci, un animal foarte inteligent și disciplinat. Desprindem din paginile cărții relația sa cu „Dulci”, un câine al străzii pe care actorul l-a adoptat, și cu care acesta interacționează și realizează „o punte invizibilă pe care amândoi o traversează nevăzuți de nimeni peste lumea urâtă și urîțită de azi”.

La momentul apariției cărții actorului Dan Puric gândul m-a dus la istoria sau legenda câinelui Hachiko, un câine din rasa Akita, care a aparținut unui profesor japonez din Tokyo, câine care își aștepta stăpânul în gara Shibuya, până într-o zi a anului 1925, când profesorul nu a mai sosit. Profesorul l-a avut ca animal de companie din anul 1924. În fiecare dimineață Hachiko îl însoțea la gara din oraș, urmând ca la întoarcere să-l aștepte din nou la gară pe stăpânul său. Acest lucru s-a întâmplat în fiecare zi în care profesorul mergea la cursuri până pe data de 21 mai 1925, când profesorul nu s-a mai întors din cauza unui accident vascular. Profesorul a murit și nu s-a mai întors niciodată în gară, însă câinele a continuat să vină în fiecare zi în gară să-l aștepte pe profesor vreme de nouă ani. Prezența sa zilnică și privirea lui ațintită asupra trenului cu care venea de obicei profesorul, a atras atenția navetiștilor, care călătoreau cu același tren cu care venea și profesorul. Aceștia l-au hrănit pe durata așteptării sale vreme de nouă ani. Hachiko apărea  zilnic  la momentul în care sosea trenul în gară privind cu speranță că își va vedea din nou stăpânul. A venit până la momentul în care a murit, respectiv 8 martie 1935. Povestea acestui câine a impresionat și emoționat o lume întreagă. Locuitorii orașului i-au ridicat o statuie în apropierea gării Shibuya. Legenda lui Hachiko a ajuns și la Hollywood unde a fost transpusă într-un film emoționant, care l-a avut ca protagonist în rolul principal pe cunoscutul actor Richard Gere. La fel impresionează și această carte a actorului Dan Puric despre cățelușa Dulci. Menționăm că această carte este dedicată verișoarei autorului, Simona Petrescu, o ființă dragă marelui actor întrucât „miroase a OM”!

Volumul se deschide cu un text din care desprindem umorul caracteristic al autorului, deși evenimentul descris este marcat de tragism. „Dulci” trebuia dusă de urgență la medic, dar primul taxi comandat de „tati” n-a mai ajuns, întrucât duduia din centrală a anulat comanda când a auzit că  era vorba de un câine al cărui stăpân se chema  „puric”...

Desprindem din alte texte ale volumului afecțiunea autorului față de câinii fără stăpân, care ar trebui tratați cu mai multă omenie de cei din jur, în sensul că ar trebui să beneficieze de adăposturi special amenajate, mai ales că s-au alocat fonduri ampeciabile în această direcție. Autorul își exprimă și în acest volum dezacordul față de comportamentul barbar al contemporanilor care lasă în urma lor, prin parcurile capitalei, coșuri de gunoi răsturnate, bănci rupte și vandalizate, semințe aruncate la tot pasul, pungi de plastic, sticle de bere ș.a.m.d.  Acest comportament al rasei umane nu îl întâlnim în lumea animalelor...Este descrisă prietenia din lumea animalelor sub forma corespondeței dintre Dulci și Astor, simțămintele nespuse ale acestor vețuitoare, care străbat și simt neliniștele și suferințele lăuntrice ale omului.

 Citind această carte a lui Dan Puric desprindem legăturile lăuntrice, „sinapsele”, care se creează între câini și stăpânii lor, care îi iubesc  pe oameni în mod dezinteresat. Am citit undeva mărturia marelui actor francez Alain Delon, care era un mare iubitor de câini. Acesta spunea că singurele ființe care l-au iubit dezinteresat toată viața au fost câinii lui: „Câinii mei nu au știut niciodată că eu sunt Alain Delon”, mărturisea marele actor. Volumul se încheie cu o Postfață semnată de marele profesor Gheorghe Ceaușu, de care l-a legat pe marele actor o prietenie sinceră și veșnică. Pentru Profesorul Gheorghe Ceaușu, Dan Puric  este „un mare artist” care „a împrospătat limbajul artei teatrale în felul său propriu, atribuindu-i rezonanța timpului ca vibrație”...

Încheiem cu câteva aprecieri dintr-un un scurt portret pe care Profesorul Gheorghe Ceaușu îl face marelui actor și regizor în finalul volumului: „Fără a pretinde a-i cristaliza un portret întreg, ne mărginim să  semnalăm numai câteva aspecte de mare importanță estetică și culturală...A gratificat în stilul său, a cărui pregnanță îl definește în categoria artiștilor celebri de azi, mai multe ramuri ale spiritului, cum sunt proza literară, retorica oratorică, regia de teatru, pantomima, dansul, genul one-man show, pedagogia teatrală, antropologia culturală etc. Opera ne înfățișează un om întreg, înzestrat cu o fire activă, populară, cu nuanțe luxuriante în tot ceea ce face și zice. Fermecător ca prezență și activizând în cuvântările lui și în multele interviuri gânduri și expresii cu caracter de maxime ale unor oameni mari din trecut de la noi și din alte culturi, înnoadă mereu firul cu trecutul instaurator, uitat sau bagatelizat de către spiritele ușurele și vulgare. E glasul unei conștiințe artistice morale și naționale profunde și, în același timp, rezistente la tentativele marginalizării și chiar a denigrării ei. El nu elogiază fără discernământ trecutul, ci extrage din el ceea ce este demn de continuat și amplificat... azi, când lumea se destramă și unitățile identitare se risipesc împinse de o invizibilă forță centrifugă, el cheamă la revenirea cultului pentru valorile înalte și perene, asediate fiind de cele pipernicite pentru a le lua locul... E demn de reținut faptul că opera lui, cu toată diversitatea în extensiunea, este unitară precum autorul ei este o ființă unitară. Temele lui favorite sunt identitatea, frumosul, corpul omenesc și iubirea în toate iposazele sale: de neam, de țară, de trecutul acestora, de Dumnezeu, de aproapele, de semeni, cât și iubirile maternă, paternă și filială, legate strâns într-un mănunchi nimbat de noblețe, candoare, duioșie și umor autentic... Opera lui, îmbibată de spirit și de frumusețe, e o armonie izbutită între ce și cum, între idee și expresie și spiritul pascalian geometric corelativ cu cel de finețe...Acestea toate nu au venit din senin, ci își au izvorul într-o împletire măiestrită între muncă și inspirație... resorturile sufletești și artistice ale lui Dan Puric, se pare că sunt inepuizabile, revărsânduse acum în matca aceluiași stil care l-a consacrat în conștiința publicului”. Aceste aprecieri la adresa actorului și regizorului Dan Puric, venite  din partea Profesorului Gheorghe Ceaușu, vor rămânea înscrise în Cartea de Aur a Personalităților Neamului Românesc, alături de statura demnă și verticală a marelui actor.  

 La mijlocul lunii Octombrie, mai precis în data de 15 a anului 2023, Dulci s-a stins din viață părăsind scena acestei lumi, după ce vreme de 12 ani a făcut parte din familia actorului Dan Puric. Cu câteva zile mai devreme, pe 11 Octombrie, Dulci a urcat pe scenă alături de marele actor și colegii acestuia, în ovațiile publicului după spectacolul „Ghici, cine vine?” (vezi foto).

                                                                                                                                      Foto: Buciumul

În urma lui Dulci rămâne cartea de față, o lucrare de excepție adresată tuturor vârstelor, pentru ca oamenii să nu uite responsabilitatea pe care o au față de aceste ființe necuvântătoare pe care Dumnezeu ni le-a dăruit pentru a ne bucura sufletul. Florin Dobrescu, secretarul Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, scria cu ocazia ieșirii din scenă a lui Dulci următoarele cuvinte:  „Destinul special al lui Dulci, care s-a împletit cu cel al unui mare actor român, este încă o pledoarie pentru redescoperirea, în această epocă dominată de tehnologie, a câinelui, acest animal pe care Dumnezeu l-a dăruit ca sprijin omului, în negurile preistoriei sale, și care ne-a însoțit de-a lungul tumultuoasei noastre istorii, cu un devotament nemaiîntâlnit. Un îndemn pentru a ne întoarce cu mai multă compasiune spre acele ființe care sunt victime ale abandonului și cruzimii multor semeni ai noștri”; (publicația „Buciumul”, 16 Octombrie 2023)

Sigur, maestrul Dan Puric a pierdut un prieten devotat, o ființă care i-a oferit dragoste, sensibilitate și echilibru, poate în momentele cele mai grele prin care va fi trecut în ultimii 12 ani.  Ca și în cazul câinilor marelui actor Alain Delon, Dulci nu a știut ce mare artist și regizor este Dan Puric, dar cu siguranță a știut cât de bun este, i-a cunoscut sensibilitatea, bunătatea, omenia și dragostea. Așa cum legenda lui Hachiko a emoționat o lume întreagă, tot așa Dulci și cartea ei va emoționa o Românie care, nădăjduim, nu și-a piedut cu totul rostul și destinul în istorie.     

                                                                                 Preot  Ion Alexandru Mizgan