Deosebit de interesant

Aceste două cuvinte din sintagma titlului le disprețuiesc profund.
În anii antedecembriști cuvântul „deosebit” era mai pe toate limbile, în toate textele din mass-media, în rapoarte, interviuri, reportaje, în limbajul cotitdian al omului simplu. Devenise o vocabulă stereotipă care inducea la ideea că totul în țara aceasta este ieșit din comun, că merită superlative, că o faptă, o zicere sunt cu totul ieșite din obișnuit, din firescul cel de toate zilele; sau că acest firesc are calități ce îl separă de banal. Devenise un tic verbal.
M-am străduit ca la cursurile școlare să fiu atent și să evit acest cuvânt și, deopotrivă să-i îndemn pe elevi să caute sinonime care, cu siguranță, erau mai puțin prăfuite, mai puțin golite de miezul semantic. Cuvântul „deosebit” ar trebui să se odihnească buni ani la periferia limbajului cotidian sau cel oficial.
Nu e mai puțin adevărat că vorbitorii înșiși preferau (și încă preferă) acest cuvânt dintr-un fel de lene de a gândi altfel decât în termeni stereotipici. Așa cum se întâmplă cu „interesant”.
E unul dintre cele mai parșive calificative. Auzi sau citești: „carte interesantă”, ” meci interesant”, „răspuns interesant”, „croială interesantă”, „program interesant”etc. (Aștept un „etc. interesant”).
Utilizarea lui „interesant” presupune nu atât o apreciere favorabilă, ci o eschivă de la o opinie francă, un fel de ”vom mai vedea noi”, „hai, fie deocamdată”. Sau: poate fi semnul unei neputințe de a rosti adevărul „adevărat” ori de a menaja sensibilitățile celui aflat în dialog, ale autorului unei lucrări plastice, ale unuia care propune ceva (iar etc.). E un mod de a menaja un prieten mediocru în ceea ce face.
Sintagma din titlu - „deosebit de interesant” – e salvată oarecum, căci acum „deosebit” devine adverb: așadar, „foarte interesant”. Astfel, opinentul trece de poziția unde s-a tupilat printr-un „deosebit” și are dispoziția de a risca o opinie mai convingătoare.