Despre volumul “All Death Jazz” de Nicolae Avram. În revista “Cultura”

„Poemele de la ora 17:00” se intitulează cronica lui Ştefan Baghiu, care vizează cea mai recentă carte de versuri a lui Nicolae Avram „All Death Jazz”, apărută la Casa de Editura Max Blecher, Bucureşti. Cronica este amplă, aplicată şi (puţin zis!) favorabilă. O primă secvenţă:
„Nicolae Avram era, până acum câţiva ani, când a publicat volumul „Federeii”, un nume total necunoscut cititorilor de poezie. Deşi nici astăzi cotele sale de celebritate nu au crescut foarte mult, poetul este ştiut în mediile literare ca având una din cele mai originale şi autentice voci ale poeziei recente”. A doua la mână:
„Pentru cei care au citit primul volum al autorului, versurile noi nu vor fi o surpriză: poezia lui Avram continuă în aceeaşi linie frustă, acelaşi copy-paste al trivialităţii, aceleaşi scene hard, care-l situează în descendenţa reală al lui Arghezi şi Bogza. Şi spun «reală» pentru că adeseori această descendenţă a fost atribuită pripit generaţiei 2000 în general – fără o corespondenţă tematică şi discursivă directă (ci doar pentru că a vorbi despre perversiuni sexuale şi a devoala partea întunecată a societăţii se traduce la noi nemediat prin mai singurul ascendent cunoscut – Bogza). Teribilismul este însă o notă inexistentă în volumele lui Avram. Moştenirea argheziană (orfelinatul, închisoarea) şi adstratul avangardist (reducerea artificiilor stilistice până la autosusţinerea efectului de poezie exclusiv prin realitatea referentă şi accentuarea formulelor şi evenimentelor crude) devin evidente tocmai prin această renunţare la accidental şi la şocul de efect imediat şi de lungime scurtă. Mai mult, atenuarea – încă din debutul volumului - scenelor dure cu micile descrieri de peisaj transformă totul într-o lume palpabilă, sporind efectul actelor subumane aproape de vocea unei Terry Wolverton (apropiată a tematicii abandonului): «Duminica dimineaţa după gustare/ suntem liberi/ daniel măndelu petrică bebe/ moartea coco guşteru chiştoc/ urmărim un dric printre picăturile/ de ploaie// dricul se mişcă încet pe deal printre pruni// se rosteşte ectenia ploaia încă nu s-a dus/ suntem uzi până la piele ne mănâncă râia»”. Şi, ceva mai la vale:
„În continuarea «Federeilor», «All Death Jazz» este povestea «devenirii» (cu toate ghilimelele de rigoare) copiilor instituţionalizaţi. Fireşte, par să spună poemele, încercând să funcţioneze în parametri normali, eşuează – într-un fel sau altul. Tragedia însă este complet neasimilată de personaje, iar răul pluteşte ca element absurd şi în acelaşi timp definitoriu pentru o lume a disfuncţionalităţilor: mama care a murit bând spirt, tatăl care-şi abuzează fiica, bărbatul care se masturbează privind lenjeria unei adolescente etc.”
În concluzie (spune cronicarul): „Proiectul lui Nicolae Avram este însă aparte în literatura română de azi. Deşi riscant, el va pune în dificultate critica de întâmpinare tocmai din cauza acestei asumări conştiente a gros-planurilor interdependente. La fel ca în cazul recentului «Vântureasa de plastic», volumul de debut al lui Marius Chivu, sau al «Epistolei din Filipeni» a basarabeanului Anatol Grosu, povestea, prin cadrele bine decupate, are toate şansele să acopere neajunsurile (sau, dimpotrivă, exagerările) poetice, iar «All Death Jazz» să devină o carte definitorie pentru critica socială făcută cu cuţitul”.