Din poeziile Anei Zegrean

În urmă cu ani, într-un februarie friguros, cum erau iernile anilor cincizeci, s-a născut în Ciceu Mihăiești poeta Ana Zegrean (n. 20 februarie). A trăit cu discreție, risipind cu generozitate mari sentimente de prietenie, înțelegere și compasiune. Viața i-a dat multe încercări pe care le-a trecut cu seninătate, până când o boală necruțătoare i-a adus sfârșitul. Se spune:  un poet nu dispare definitiv; memoria lui dăinuie prin cărțile rămase.

În anul dispariției sale, i s-au publicat două volume de poezie: Eu și singurătatea și Ultimul bal. Cele două volume sunt un testament poetic tulburător prin dramatismul cu care poeta a întâmpinat neantul. Ultimele poezii ale Anei Zegrean, scrise în Ajunul Crăciunului anului 2020, sunt pline de farmecul Sărbătorilor trăite cu bucurie și ingenuitate copilăroasă. Luciditatea  sfârșitului dobândește carate de luminoasă tristețe: „Mă uit și eu să caut printre stele/ Pe Cea mai minunată din comori/ Și-nfrunt urgia gerurilor grele/ Sperând să-mi vină-n prag colindători” ( Crăciun)

Iubirea romanțată a femeii, dincolo de timp, din Veșnicie, tulbură sufletele căutătoare de armonie: „Iubitul meu, aș vrea să îți mai spun/ (Dacă vreodată , totuși, m-ai iubit)/ Să plămădești din păru-mi împletit/ Covrigi și cozonaci pentru Crăciun/ Să fiu un dar plăcut de sărbători/ Pune în aluat un strop de miere/ Și mă împarte-n drag și în plăcere/ Când ți-or veni în prag colindători” (Dar)

Ușurința versificării e un har dobândit în timp, cu migală, pe care poeta l-a exersat în formele poeziei cu rimă, în care și-a așternut ultimele gânduri. Dar Ana Zegrean a fost conectată la poezia postmodernă, a scris și poezie în vers alb, a versificat facil metehne și tare sociale în epigrame. A ales însă sonurile clasice pentru solemnitatea clipelor de răscruce. Credința în veșnicia sufletului, în iubirea față de Dumnezeu, e îmbrăcată în armonii celeste, în muzici de baluri medievale, în imnuri de slavă pentru iubirea eternă: „Și-atunci când voi părea pe terminate/ Voi răsări în tine: spice... spice.../ Și voi veghea ca păsările toate/ Să nu-ndrăznească rodul să îl strice/ În cinstea ta, voi împleti cunună/ Să ți-o aduc ofrandă... ca o roabă/ Și ca să fie pâinea bună/ Aș vrea să mă culegi boabă cu boabă” (Aș vrea să-ți fiu)

            Iubitul misterios e privit cu devoțiunea femeii ce se dăruiește total. E iubitul  ideal și atotputernic, ce stă alături de ea la bine și la rău, cum în făgăduințele pe care și le-au făcut la începuturi: „Ard focuri pe cărări închipuite/ Ce-aș vrea să le străbatem împreună/ Să-mi fii tovarăș și-ajutor, iubite/ Și când mă poticnesc să-ntinzi o mână/ Din braț să-ți înflorească... curcubeul/ Culori fosforescente să mă-mbrace/ Când mă ridici spre cer să-mi fii tu zeul/ Ce îmi aduce liniște și pace” (Printre rânduri)

            Peisajele hibernale abundă în beția anotimpului purității: „Mi-e sufetul cuprins de albul pur/ Și fascinat privesc la ceas de tihnă/ Cum toate lucrurile dimprejur/ Au claritatea apei din oglindă” (Iarnă) Și în același prețios registru: „Ce geruri seci mi-au dat fiori prin zile.../ Abia aștept, cu mare nerăbdare/ Din vrăjile de-omăt niște sibile/ Să-mprăștie pe jos mărgăritare„ (Zăpezi)

            Nostalgia vremurilor fericite nu e umbrită decât arareori de suferința trupului. Poeta străbate drumul prin Valea Plângerii cu credința în lumea promisă unde nu va mai fi durere: „Sunt multe trepte să cobor în mine/ Cu tălpi însângerate adesea m-am târât/ Pe-o scară de cenușă în ruine„ (Trepte) La fel ca în pilda biblică a bobului de grâu ce trebuie să moară ca din el să se nască spicul bogat, poeta își imaginează scene agreste de o mare delicatețe: „Să vii doar tu, cu secera din lună/ Și să mă tai cu grija celui care/ Să mângâie ar vrea și... drăgostos/ La orice spic să faci o închinare/ Că e bătută-n bob icoana lui Cristos„ (Lanul). Arareori, când boala mușcă trupul neputincios, poeta dă glas suferinței și neliniștii: „A început să ningă de cu noapte/ Nu știu de mai apuc un alt colind/ Privește printre fulgii albi de lapte/ Și-nchipuiește-mă prin ei plutind” (Flori de gheață)

Ritmurile naturii, tainica succesiune a anotimpurilor, sevele vieții ce urcă în tijele florilor, putreziciunea frunzelor, beția iernii sunt cărămizile lumii clădite de Dumnezeu. Un panteism tulburător animă ființa poetei: „S-au ascuns șerpii și ei, în pământ/ Nu mai pândesc viclean și hipnotic/ S-au risipit toate frunzele-n vânt / Soarele are ochi cianotic„ (Blestemul toamnei). În toată această armonie, durerea se face simțită prin mirosul aspru de iod ce inundă peisajul hibernal: „...un miros astringent ca de iod/ Se revarsă pecingini de rană/ Voi trece cu teamă și acest pod” Dar odată cu venirea primăverii, se produce miracolul învierii: „Prin mugurii noi ne vom revedea/ Când renasc în mirifică floare”

            Iubirea care învinge ostilitatea anotimpului se proclamă triumfătoare, în cuvinte ce nu ocolesc retorica grandilocvenței: „Nu prea avem ce face, că iarna e aproape/ Dar nici o iarnă grea nu e definitivă/ Mai am încă speranța că n-o să ne îngroape/ Iubirea ce-o avem, sub sloiuri în derivă” (Mirii zăpezii) Răvașele trimise iubitului amintesc de muzicalitatea sonetelor shakespeariene: „S-a dus și toamna asta ca un vis/ Și multe, nu am apucat să fac.../ Nici ție, dragul meu nu ți-am mai scris/ Iubirea mea, pe-o scoarță de copac” (Sfârșit de toamnă)

            Imagini prețioase, cu rime rare încântă iubitorul de poezie, trimițându-l în îndepărtatele timpuri ale copilăriei: „Mă scald în colbul unui drum de lut/ Ca pasărea, ce penele-și înfoaie/ Poate mă-ntorc în timp, la început/ Când era soare mândru, după ploaie/ Și cânepiști se unduiau în zări/ Pe lături străjuite strâns de handuri/ Și care, scârțâind în depărtări/  Păreau că vin din neștiute landuri” (Copilărie). În același registru al ritmurilor rare, poeta dovedește surprinzătoare abilități în versuri nostalgice: „Mai strâng în pumn o urmă de cenușă/ Din tot ce-a fost frumos e... ce-a rămas/ Golașe-n vânt o biată nuielușă/ Ca un pendul stricat, din vechiul ceas” (Ceasul).

Recitind din poeziile postume ale Anei Zegran, am retrăit zilele luminoase când ființa ei atât de modestă ne întâmpina în locuri unde poeții sărbătoreau izbânzile poeziei. Ana Zegrean rămâne vie în inimile celor care au cunoscut-o și au citit-o.