Un an de la plecarea Anei Zegrean

            În acest aprilie friguros, retrăiesc senzații vechi ale primăverii, când mă răscolește un aer definitiv... Întins pe patul de sub fereastră, urmăresc norii. Vântul în rafale scutură crengile unde. Desub pielea aspră, au izbucnit muguri... În evantai, frunzulițe vor plesni învelișul scămos, se vor întinde leneșe în aerul vibrând de melancolie. Cu ferestrele larg deschise, mă pătrunde frigul... și amintirile de poet bătrân.

            În clipoceala uleioasă a dimineții, m-am trezit cu gândul că exact în urmă cu un an, în seara zilei de 11 aprilie, poeta Ana Zegrean a părăsit această Vale a plângerii, spațiul-timp prin care noi, ceilalți, am rămas încă să mai hălăduim.Trecerea unui poet prin lume e lipsită de zarvă; o viețuire discretă, o umilință față de frumusețile și tainele universului, o smerenie față de îndrăzneala de a iubi nemăsurat. Așa a trăit printre noi, cu discreție și distincție, Ana Zegrean. Poetă de mare profunzime și delicatețe, poezia ei așteaptă exegeții care să-i dezvăluie caratele de frumusețe. Într-o lume bulversată de ură și rapacitate, cântecul poetului trece, cel mai adesea, neobservat. Dar o lege tainică și imuabilă a omenirii ridică acest firicel suav la înălțimi ce transcend timpul și spațiul; o vibrație de lumină, un adevăr absolut al sufletului pe care numai visul poetului îl poate înfăptui.

            Omagiul unui poetnu poate fi mai profund decât prin gestul simplu de a-i reciti poeziile. Recitesc poezii scrise de Ana doar în urmă nici doi ani, din volumul Ultimul bal. Sunt poezii de dragoste, ce amintesc de sonetele shakespeareiene:„Iubitul meu, mi-a răsărit din coapsă / Un lan de grâu, cu valuri mișcătoare / Și sânge-n picături ca o pedeapsă / S-a risipit în macii roșii-n floare.”(Lanul) .„A început să ningă de cu noapte / Nu știu de mai apuc un alt colind / Privește printre fulgii albi de lapte / Și-nchipuiește-mă prin ei plutind / Chiar de nu ne vom mai vedea în față / Voi dăinui de-a pururea-ntr-o stea / Și voi renaște-n florile de gheață / Să-ți amintesc c-am fost iubitata.” (Flori de gheață) „Iubitul meu, din sânge fă-mi fuioare / Și să le toarcă fete-n șezători / Iar pânza s-o-nălbească doar la soare / Și-apoi cu acul să brodeze flori / Tu știi câte grădini am strâns în mine / S-ar umple jumătate de pământ / M-am risipit și-n macii din ruine / Și-am sângerat cu orișice cuvânt.” (Să nu uiți...) „Se face noapte parcă fără veste / și umbre dese din copaci coboară / doar vântul, pe la geamuri mai șoptește / și-un fâlfâit de aripă ce zboară. / S-au scurs în timp prea multe înserări / era între noi doi, atâta viață... / tu ai plecat... spre încifrate zări / te-aștept zadarnic, până dimineață. / Eu trubadurul trist, mai rătăcesc / însingurat în lume și stingher / prin zile-n care, sens nu îmi găsesc / cu brațu-întins și... dincolo de cer.” (Singurătate)

            Sunt doar câteva mostre de simțire măiestrite de cuvânt, de care cărțile Anei Zegrean abundă. Sentimentale, ușor desuete într-o lume cinică, poeziile sale sunt o purificare binefăcătoarea sufletului, o cutremurare a firii, pe care orice om ar trebui să o aibă uneori și din când în când.

             David Dorian