Şarpele de vânt

În mitologie şarpele este animalul totemic, ocrotitorul casei. Se spune că fiecare gospodărie are la talpa ei un şarpe, care apără oamenii de cele rele, de farmece şi blesteme. În acelaşi timp, şarpele este simbolul vindecării şi în farmacie, dar şi simbolul răului. Să ne amintim de toiagul din biblie ce se transformă în şarpe, de veninul acestuia. De viclenia lui în rai.

Ajunsă la al cincelea volum, poeta Ana Zegrean ne propune o meditaţie asupra metaforei „Şarpe de vânt”, Editura Nico 2010. Adică vicleniile şarpelui se pot răspândi în cele patru zări prin acest vânt, dar, în acelaşi timp, pot fi nimicite prin puterea cuvântului. Pentru asta se luptă în versuri Ana Zegrean, pentru biruinţa Luminii într-o lume plină de durere. În prefaşă Nicolae Băciuţ subliniază opţiunea autoarei pentru respiraţiile lirice scurte, pentru caligrafia delicată a unui inventar fundamental de sentimente.

Întâlnim o lume în care: „ se agaţă cântecul în copac/ lutul frământă/ visul de mâine/ din coapsa dimineţii/ clopotul respiră verde”. Un univers în care firul de iarbă îngenunchiază, „ tăcerea striveşte/ sufletul orb/ păsări schiloade/ caută memoria oglinzii”. Un peisaj plin de vipere, şerpi şi cârtiţe, precum apocalipsa: „creşte limba viperei/ în scutecul mugurelui”. Cerul e nimicit şi el: „ Doar o zdreanţă de cer/ a rămas agăţată/ în spinii privirii”. Imagini şocante, la care mulţi dintre noi nu ne-am gândit niciodată: „ se prăbuşesc mănăstiri/ limbile strâmbe/ ard crucea răstignirii”. Există totuşi o speranţă: „ sămânţa lunii/ creşte/ întoarcerea în ţărână/ pe marginea ferestrei/ aripa îngerului/ bate pulsul astral”.

O luptă între viaţă şi moarte, între bine şi rău, între pesimism şi optimism, care lasă să se întrevadă şi suferinţa poetului şi nădejdea lui în alte vremuri mai limpezi, când: „ mâini clopot/ peste acoperişul lumii/ ocrotesc stele/ în podul cu fân/ îngeri descântă/ leac pentru suflet”. Albul se intersectează cu negrul, când avem de-a face cu „ tot mai multe cârtiţe” şi cu „Păsări fără pene”, care „ scurmă haotic născocind alte dureri”, când aflăm că „ şi spinii sunt frumoşi/ în taina nunţii/ când despletiţi de rouă/ prind aripi”.

Ajungem în aceeaşi poezie să vedem că „ şerpi pe asfalt/ înfioară carnea”, dar şi că „ femeie şi prunc/ culeg flori de măr”. O alăturare care „sperie”, o poezie de esenţă tare, în care „tăceri sufocante/ îngenunchează zâmbetul”, iar firul de iarbă decântă ochiul. Binecuvânterea vine odată cu primăvara: „ un har divin/ picură cântec/ la streşini de rouă/ primăvara…/ „cu moartea/ pe moarte călcând”/ aflăm nemurirea”. De Paşti, când „ spre Golgota/ înfloresc macii/ soare ucis/ până în al nouălea ceas naşte/ „lumină din lumină”. Poeta îşi aşază frământările pe foaia spovedaniei: „ între două ploi/ dă-mi Doamne/ surâsul curcubeului”. Când „mii de cârtiţe/ în clopotul nopţii/ scurmă stele”, salvarea vine de la apa vie, a izvorului care „ aruncă lacrima peste şapte pietre”, în timp ce „ urma cerbului/ descântă iarba”, ştim că „ e ora când Dumnezeu/ se priveşte-n oglindă”.

Un tablou imun: „ mi-am ascuns cgipul/ în munţii de gheaţă/ unde nici suferinţa nici ura/ nu trec dincolo”. Poezia Anei Zegrean răzbate dincolo de lume, prin sabia care taie precum bisturiul în carnea vie. O carte de maturitate, cu vers adevărat, netrucat.