Poeta Ana Zegrean a trecut la cele veşnice

“Stau în odaia împodobită/ pentru singurătăți

Alunec în somn/ ca un patinator/ pe gheața râului înghețat”

-  Ana Zegrean -

                Vestea că poeta și prietena noastră Ana Zegrean a plecat dintre noi, în seara zilei de 11 aprilie, a căzut ca o lovitură năucitoare, când te îndoiești și mai speri în minuni; ca o blândă și imposibilă resemnare; ca un freamăt înghețat al primăverii care pentru ea nu va mai veni. Sau, în locul unde a plecat, se va petrece o veșnică primăvară.

            Acum câțiva ani, nu prea mulți, în vremurile încă bune, neatinse de molima spaimelor, a morții plutind în aerul respirat, am vizitat-o pe poetă la casa de la marginea orașului, unde locuia, nu departe de marginea unui lac (așadar, acolo „lăcuia”), într-un ambient de invidiat, oferit cu iubire și sacrificiu de fiica sa, Andreea, îngerul ei păzitor. Pe terasa, tapetată cu piatră naturală, într-o atmosferă de nobilă simțire, ca între mari prieteni, ne-am văzut la o ceașcă de cafea și la o țigară. Ana era mare fumătoare; tutunul îi alina suferințele trupești și ale minții, îi stimula poezia care îi ușura sufletul. La îndemnul meu și al prietenului Victor Știr, draga de ea și-a adus laptopul și ne-a poftit să-i citim volumul de versuri “Timp de fum”. Am lecturat cu glas tare (asta înseamnă să lecturezi!), cu surpriză și încântare, poeme izvorâte din mare suferință, de o profunzime abisală. Un univers tragic, prin care poeta hălăduia de multă vreme, purtată de nostalgia copilăriei, de iubirile tinereții și ale maturității, de frumusețile lăsate de Dumnezeu prin această vale a plângerii.

            Marii, adevărații poeți, au avut mereu premoniția morții. Curgerea timpului a fost și va fi marea provocare a vieții. Iar poeții au încercat să-i înfățișeze... chipul de fum. Viața veșnică, veșnicia sunt necunoscutele cele mai grele. Poeții  și le-au imaginat prin cuvintele cele mai “potrivite”.

            Nimic nu poate fi mai adânc, mai adevărat, la plecarea unui poet, decât să-i recitești versurile. Abia atunci vei descoperi măreția inimii lor. Ana Zegrean a fost (și este) o poetă de mare profunzime și delicatețe. A trăit frumos, și-a purtat cu discreție și distincție suferința, pe care a sublimat-o în versuri care vor dăinui. Volumul ei ultim tipărit, “Timp de fum”, era pregătirea ei de rămas bun, era darul pe care poeta ni-l lăsa. El dobândește, abia acum, după ce poeta ne-a părăsit, fațete nebănuită. Fiecare vers a fost gândit, rânduit, pentru intrarea în eternitate.

            Condiția omului muritor este, în latură pesimistă, cea a unui “animal/ rănit de umilința umbrei.” Sau moartea e, la rândul ei, “ animalul/ mereu la pândă.” Sfârșitul vine cu neputințe, cu tragice reprezentări: “pomul cu ramuri întortocheate/ de frica/ nimicului.” În fața morții, nu poți avea decât două atitudini: revoltă sau împăcare - poate pe amândouă, dar niciodată pe cea a indiferenței. Poeta și-a ales de mult împăcarea: “trecerea mea/ a întârziat trenul/ pe care îl așteaptă unii/ ca pe o prevestire.../ numai eu sunt calm/ și pomul asemenea/ unui somn/ golit de vise.”

            Poezia volumului ultim tipărit (poeta mai are volume care așteaptă publicarea postumă), e mărturisire și spovedanie. Ana și-a pregătit sufletul pentru “marea trecere”: “vreau să mă spovedesc/ la picioarele acestui munte/ atât de înalt/ că nu-l voi putea urca/ până când/ umbrele vor cădea/ peste mine/ nu cu pedeapsa/ păcatului/ ci cu îmbrățișarea părintelui.”

            Tânguirile sale, presărate de aripa albă a morții, dobândesc imponderabilitatea și greutatea țărânii. Trecerea vămilor pregătește adevărata schimbare, la care nădăjduiește:  ”mai sunt doar/ o jumătate de suflet/ cealaltă jumătate scurmă/ în beznă / o altă naștere.” Moartea se configurează ca un ”dincolo de munte/ unde oameni și animale/ se dezbracă de carne/ și devin transparenți.”  Clipele noastre se aseamănă cu cele ale lumânării de ceară, cu cele în care numărăm sfârșitul de an: ”în această ultimă zi/ clopotul alb strivește tăcerea/ bătrânului an/ împovărat de zile/ un pom al vieții/ încărcat de zăpadă/ își tremură brațele grele.”

            Dragostea, numai ea, poate lumina abisul morții: ”cine ar putea să cosească/ iarba de zăpadă/ când valea e atât de adâncă/ încât numai dragostea/ încearcă uneori/ să coboare panta abruptă/ pe care va trebui/ să ne cățărăm într-o zi.” Rugăciunea, gândul smerit spre Dumnezeu, o curățește pentru somnul etern: ”tot mai des, Doamne, gândurile mele cad în genunchi/ în fața Ta se târăsc/ asemenea melcului/ ce-și caută o casă închipuită.”

            Așteptam ziua  revederii pe terasă, să ne citim versurile proaspete. Ziua când pomii dau în floare. Nu a mai fost să fie.  Mi-ar plăcea să cred că la întâlnirea cu Dumnezeu, Ana Îi va citi din toate versurile sale.