Dintre toţi munţii de pe pământ...

Semeţi şi cu frunţile înzăpezite se înalţă destule culmi, până spre cer: Pirineii şi Cordilierii, Alpii şi Kilimanjaro, Munţii Stâncoşi, Fujima ori Everestul. Şi totuşi mai este unul, cel mai mare, cel mai înalt, cel mai înfricoşător: Muntele păcatelor omeneşti. Oh, câte s-au strâns, dacă ne gândim că suntem azi la şapte mii de ani şi mai bine de la întemeierea lumii! Gigantic munte de gunoaie, răutăţi, crime şi urâciuni...Şi câte încă se vor aduna prin secolele şi mileniile viitoare! Mintea omenească abia le poate imagina.
Ei bine, pe toate acestea le-a purtat Cineva în spate. Da, în spate, şi apoi s-a ridicat cu ele şi le-a ţintuit pe lemnul Crucii, pe o colină stâncoasă lipsită de frumuseţe şi pustie. Pentru ca miliardele şi miliardele de fiinţe omeneşti să nu mai fie terorizate de moarte, a murit El în locul neamului omenesc. Întrregul Univers a fost martor la această faptă nemaivăzută sub soare. Îngerii şi arhanghelii şi-au acoperit feţele, iar astrele cereşti şi-au întunecat lumina văzând pe Creatorul lor murind acolo, la Golgota. Iar apoi, iubite cititorule, fapt extraordinar, ca un Dumnezeu a înviat, spulberând întunericul, tăria morţii şi puterea cea veche a păcatului..A fost cumplit, îngrozitor de greu. Nimeni dintre oameni n-ar fi putut face aşa o faptă eroică, înspăimântătoare şi în acelaşi timp demnă de cea mai mare admiraţie.
„Mai mare dragoste decât aceasta –ca cineva să-şi pună viaţa pentru prietenii săi- nimeni nu are”-spunea acel Viteaz, înainte de a face acea urieşească făptuire. Numele lui este IISUS HRISTOS Împăratul veacurilor, Ziditorul şi Mântuitorul lumii, Cel ce a devenit Fratele nostru mai mare, Avocatul nostru înaintea Tatălui ceresc.
Să-l căutăm cu toată inima, să-L iubim, aşa mici cum suntem, cu încredere totală, fiindcă ne-a promis solemn: „Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară.”