Doctoratului i se refuză dreptul de a exprima o „valoare” a prestaţiei didactice

Într-o intervenţie televizată, ministrul învăţământului afirma că doctoratul are ca motivaţie accederea la activitatea universitară, la ocuparea unor funcţii, în ceea ce-i priveşte pe profesori, mai ales pe profesorii din învăţământul preuniversitar. Este motivul - zice-se, dacă n-ar fi şi unul strict financiar - pentru care s-a renunţat la plata sporului de doctorat. În proiect, doctoratul de tip profesional se metamorfozează de la un capitol la altul: dacă în „expunerea de motive” era văzut ca producător de „cunoaştere bazată pe aplicarea metodelor ştiinţifice şi a reflecţiei sistemice asupra unor performanţe profesionale”, în textul propriu-zis al legii (bănuindu-se „pericolul” financiar al definiţiei), doctoratul devine doar o „bază” pentru carieră... Doctoratului i se refuză calitatea de perfecţionare, de ameliorare a activităţii didactice, de a deveni o „valoare” (expertă) a prestaţiei didactice, care ar merita să aibă şi o expresie financiară. Într-un învăţământ care pune accentul pe gândire, creativitate şi originalitate, este cel puţin amuzant să constaţi că, prin atitudinea legii faţă de studiile doctorale, chiar aceste valori sunt cenzurate.

În această situaţie, este aproape ciudat faptul că doctoratul este echivalat cu gradele didactice (II şi I). Îi eludezi doctoratului funcţiile formative, dar, printr-o simplă inspecţie, îl echivalezi cu activităţi care implică inspecţii curente, test de metodică a specialităţii, proba de pedagogie, pe care doctorandul, în fapt, nu le trece! Trebuie să ne întrebăm dacă doctoratul creşte sau nu nivelul calificării şi, în consecinţă, cel al prestaţiei didactice.

Tot atât de bine poate mira confuzia sau bâlba legislativă prin care profesorul emerit este aproape confundat cu mentorul. Profesorul emerit validează mai întâi o calitate, câtă vreme mentorul, o funcţie, chiar dacă acestea pot fi convexe. Statutul acestora trebuie mai bine precizat.