Doctorul Ioan Apahideanu, prietenul beclenarilor, primul român primit de regina Angliei, Elisabeta a II-a, la Londra

O înregistrare realizată în urmă cu aproximativ 20 de ani pe o bandă de reportofon îi luam un interviu doctorului veterinar Ioan Apahideanu, directorul general al Hergheliilor de cai din România, cunoscut mai târziu şi în zilele noastre ca Centrul Republican de Creştere şi Calificare a Calului, funcţie pe care a deţinut-o din anul 1961.
Anual sau periodic, conform unei planificări riguroase, doctorul Apahideanu, se deplasa la diferite unităţi de creştere şi îngrijire a calului din ţară, unităţi în care se constituiau comisii de specialitate formate din medici şi ingineri zootehnişti, care efectua evaluarea, clasarea cailor pentru prăsilă, reproducere şi muncă, integrarea tineretului cabalin în cadrul Hergheliei de Armăsari. În urma competenţei sale profesionale doctorul Apahideanu a ajuns la o înaltă funcţie pe plan european, acea de vicepreşedinte în cadrul CAER.
Ar trebui ca cititorul să cunoască faptul că medicul veterinar Ioan Apahideanu s-a născut în localitatea Jucu (jud. Cluj), pe domeniul familiei nobiliare Banffy, mai târziu fiind izbitoare asemănarea acestuia cu groful, mai ales că mama sa era o frumuseţe, iar tatăl său era angajatul de încredere al familiei nobiliare, care nu avea secrete faţă de bătrânul Apahideanu angajat ca vizitiu pentru familia nobiliară. Mediul în care s-a născut şi a trăit tânărul, a fost aceea a calului, mai ales că aici erau renumitele grajduri ale grofului, grajduri de la care proveneau majoritatea produşilor reproducători ai vestitelor herghelii de la Sâmbăta de Sus(jud.Sobiu) şi cea de la Beclean.
Datorită faptului că doctorul a devenit un mare specialist în creşterea şi ameliorarea calului s-a dovedit prin faptul că în anul 1973 când a primit o invitaţie personală din partea reginei Angliei, Elisabeta a II-a, pentru a participa la un concurs internaţional organizat şi găzduit de Marea Britanie. Se întâmpla asta cu 4 ani înaintea vizitei oficiale cuplului Nicolae şi Elena Ceauşescu în Anglia, când regina Angliei i-a plimbat prin Londra într-o caleaşcă regală. A fost un lucru inedit, dar puţini ştiu că în urma vizitei lui Apahideanu în Anglia, la sfatul doctorului, Ceauşescu i-a făcut cadou reginei un cal Conversano, din rasa lipiţeană crescut la Herghelia Sâmbăta de Sus, rasă de cai despre care doctorul îi povestise reginei cu ocazia vizitei sale în Anglia şi cu care schimbase o serie de păreri, regina dovedindu-se o cunoascătoare a raselor de cai crescuţi în diferite ţări ale lumii, lucru prilejuit şi de faptul că doctorul vorbea cinci limbi pe care le stăpânea bine, convorbirea cu regina având loc în franceză, ea declarându-se îndrăgostită de această limbă pe care o stăpânea bine, mai ales că o ramură a familiei sale engleze era de origine franceză.
„ Trei zile a durat concursul de cai, organizat sub patronajul reginei, care a avut loc în preajma Castelului Windsor, bucurându-mâ de faptul că după concurs regina m-a invitat la o discuţie particulară, mai ales că eram singurul cunoscător al mai multor limbi din ţările estice prezente la Londra”, îmi spunea mândru doctorul român.
În felul acesta regina a aflat de speciile de cai crescute în România, aflând astfel de rasa amelioratoare arabă: „A aflat astfel despre caii folosiţi în luptele sale de către Decebal, pe care Ovidiu îi descrie ca şi cai mărunţi, păroşi , fierbinţi, cu care Decebal făcea incursiuni în sudul Dunării, iarna pe gheaţă cu cai nepotcoviţi, care fără frică de oboseală, treceau gheaţa. Din discuţiile noastre regina a mai aflat că cu mirare că noi creştem Conversano, un descendent al lipiţanului românesc, pe care majestatea sa îl aprecia în mod deosebit. Sigur că profesia mi-a dat multe satisfacţii. Pe lângă vizita la cel mai înalt nivel la regina Angliei, am primit şi o distincţie, care până atunci nu sa mai acordat nimănui din România. Este vorba de „Crucea de Cavaler de Onoare a Ordinului Sf. Gheorghe din Franţa, conferită mie în anul 1983 la data de 15 mai, de către marele comandor al Ordinului „Sf. Gheorghe”, ofiţerul baron Roger M.
În ceea ce priveşte, participarea cailor la realizarea filmelor istorice, „trebuie să vă spun că a fost substanţială şi nu a fost chiar uşor de realizat. Primul film, care ne-a creat oarecari probleme, a fost filmul „Tudor”, mai ales că tipul cailor, în sensul că nu puteau fi folosiţi orice de cai, nici cat telurici, nici cai englezeşti, ci cai care existau pe vremea lui Tudor, iar calul nostru era mărunţel, făcându-se apel la rasa arabă, cel mai apropiat de calul nostru autohton, folosind numai cai de rasă arabă, pe care nu-i puteam amesteca cu iepe şi erau folosiţi în scene grele de bătălie, conduşi de către oamenii din herghelie, care în acest fel erau figuranţi în scenele de film. Sigur, de la distanţă se asemănau cu Tudor şi Oarcă. Menţionez că la filmări n-am avut accidente grave, datorită şi datorită faptului că vâna şi tumultul şargilor, caii arabi erau iuţi şi arătoşi, cele mai semnificative scene fiind realizate cu regizorul Sergiu Nicolaescu, cu care, este adevărat, am devenit prieten. Aşa se face că după câteva filme cu caii, regizorul m-a rugat să accept şi nişte roluri, care nu erau cu cai, făcându-i pe cei din jur să se întrebe : „Actorul acela nou, cine-i ?”. Păi nu este actor, li se răspundea , „Dar ce este?” întrebau ei. „Păi este directorul Hergheliilor de cai şi din cauza asta este un actor bun !”. După multe filmări, cine ne vedea împreună, spune că semănăm, nu ştiu dacă el cu mine, ori eu cu el, dar probabil el cu mine, pentru că eu sunt cu 10 ani mai bătrân”.
„Întâlnirea noastră adevărată a avut loc însă pe teren. La turnarea filmului „Dacii”, întâlnire de care am profitat amândoi. Sergiu nu era călăreţ şi întruna din zile, la o filmare, nu departe de Hârşova când eu eram în fruntea unui escadron roman, care trebuia să intre într-un castru ameninţat de cealaltă parte de daci. Lui i s-a părut că scena este prea înălţătoare, mai ales că el era general pedestru,iar eu eram general călare, m-a întrebat să facă el rolul meu, i-am dat acordul, apoi am făcut schimbul, dându-mi seama cam ce se poate întâmpla, lucru pe care l-a simţit şi calul, iar la un moment dat când s-a comandat „motor!”. Trebuia să meargă înainte, dar calul refuza să meargă, el strigând din rărunchi: „Hai Nicolaescu!”, Hai domnule Nicolaescu!”, trăgând sabia din teacă şi lovind calul, care pe neaşteptate a zvâcnit înainte, culegându-l pe regizor de la gâtul calului, ajutându-l să descalece, fiind foarte furios, dar cei a lui e a lui, era un foarte bun organizator. Supărat fiind, a cerut alt cal: Daţi-mi alt cal! , la care eu n-am ripostat nimic, nefiind cazul unui dialog contradictoriu, spunându-le călăreţilor să-i aducă calul lui Ernest Maftei din filmul „Tudor”,care a impresionat publicul până la lacrimi. Ernest Maftei, căpitanul Oarcă în filmul „Tudor”. În film, căpitanul Oarcă, a pierdut o bătălie şi cum Tudor nu avea iertare pentru greşeli grave l-a executat, iar la înmormântare s-a dus calul după el, gata să intre în mormânt, ceea ce a impresionat publicul. Sigur, nimeni nu ştia că pe pieptul mortului, eu pusesem batoane de ciocolată şi calul mergea să le culeagă şi să le mănânce. A durat până ce-am schimbat arşanamentul de pe un cal pe celălalt, şi din nou când s-a comandat „motor!”, calul s-a refugiat între ceilalţi cai. Eu ştiam că acest cal nu a mers niciodată cap de repriză, ceilalţi dându-şi coate şi zicând : „să vezi acum ce iese!”. N-am discutat nimic. Nu s-a mai făcut filmarea, pentru că unghiul de lumină s-a schimbat şi se făcea şi seară. Apoi mi-am făcut treaba mea, am îndeplinit şi sarcina ce mi-a revenit mie, adică am dus caii la adăpoost, în grajdurile amenajate pentru ei, după care am luat masa pe puntea unui vaporaş în compania lui Geo Barton şi Georges Marchal, văzându-l supărat şi abătut pe Sergiu Nicolaescu, pe care l-am învitat la masă, dar ne-a refuzat politicos, întrebându-l politicos de ce este supărat : „D-le doctor , ce naiba au caii ăştia cu mine ?”; „Dar de ce d-le Nicolaescu ?”; „Păi m-am uitat la dumneata. Călare ai sărit peste clăi aprinse, ai coborât de pe stâncile celea. Ai sărit în Dunăre şi aţi mers înot până la bac şi cu mine nu merg câţiva metri pe uscat”; „D-le Nicolaescu, caii ăştia v-au făcut un mare serviciu!”; „D-le doctor , m-am făcut de râs!”; „Asta se poate repara că doar nu trebuie să se filmeze. Eu n-am ştiut dacă dumneavoastră aţi făcut s-au n-aţi făcut,dar aţi greşit total !”; Ce am greşit?” „Nimic n-aţi făcut bine. Tot aţi făcut pe dos!” „Adică ?” ; „Adică? În loc să daţi drumul la frâu, n-aţi acţionat din pulpe şi să vă lăsaţi pe spate ca să descărcaţi partea dinainte, să plece calul înainte. Ce să înţeleagă calul atunci?”. La care, cu bunul său simţ, m-a întrebat : „D-le doctor, la ce oră plecaţi la grajduri dimineaţa?”. Grajdurile erau la 5 km de locul de filmare, eu , conform programului mă duceam dimineaţa şi dădeam dispoziţii cum să se îmbrace călăreţii, după scenariul filmului, eu eram în cadru totdeauna şi în funcţie de unde apăreau caii se completa cadrul”. „La ce oră plecaţi dimineaţa la cai ?”; „La 5,30-6!”; „Vă rog să mă luaţi cu dumneavoastră!” şi l-am luat şi din acel ceas, Sergiu Nicolaescu şi-a cumpărat costum şi cizme de călărie, aşa încât la filmul „Mihai Viteazul”, filmul următor, sărea peste obstacole, peste căruţe, intrând în ape şi din acel ceas, Sergiu a devenit călăreţ. Apoi, în semn de prietenie i-am împletit şi un bici, pe care cred că-l mai are acasă şi pe care i l-am dăruit cu tot dragul, fiind împletit nu numai cu mâinile ci şi cu sufletul. Asta a fost!, îşi încheie mărturisirile doctorul Ioan Apahideanu, care ne-a oferit multe detalii despre cai şi familia sa, despre rezultatele obţinute în întrecerile internaţionale, care n-au fost puţine