Drona-abac. Prietenilor mei din Asociația de Pensionari nr.1 din Beclean

Drona-abac, invizibilă, se legăna deasupra lor,

în restaurantul în care lunar,

ei se adunau ca să se numere prin prezență.

Se complimentau încurajator, unul pe altul,

cu aceeași formulă ținută în formol,

sub limba cucuvelei:

,,-Mergem înainte!”

Când mi se servea un asemenea

salut de mișcare, eu vedeam în fața mea

iarba verde a cimitirului din Malin,

păzindu-mi eminescian veșnicia.

Prietenii mei mi se păreau niște elevi rebeli

care se bat în sala de clasă,

în așteptarea profesorului care întârzie,

ridică în ,,slăvi” colbul  de pe podelele de scândură,

unse cu motorina procurată

de la tractoarele cooperativizării pământurilor.

Aici amicii mei uitau de ei,

 memoria li se scurgea din mințile lor.

Ceața alcoolului și muzica

îi înfolia într-o nacelă impenetrabilă

și se credeau nemuritori.

Orele, minutele, secundele

lunecau de pe trupurile lor,

nu-i mai prindeau în plasele lor

de păianjeni ai lui Cronos.

Nimeni nu mai întreba

de ,,fata împăratului Roșu”

doar drona-abac, le număra secundele,

ca arbitrul unui meci de box,

pentru cel căzut,

cu degetele răsfirate, ca un foarfece,

gata de tăiat ața clipelor.

Eliberați de povoara anilor,

erau mai ușori, mai zglobii.

Își făceau multe poze,

având sentimentul că scriu poezii,

pe care le semnează cu chipurile lor.

Pozele se transformau în statui

și ei își imaginau că mâine

ele vor popula aleile orașului,

ca un memento pentru cei care i-au cunoscut.

Ventilatoarele aduceau mereu în interior

timp proaspăt și eliminau în afară

timpul lor galben și bătrân.

,,Termometrul de cameră” al prezentului

aduna doar secunde tinere și ei erau mângâiați

de boarea copilăriei sau de un freamăt adolescentin.

Preferau să rămână la vârsta

,,primelor iubiri” labișiene.

De la o vreme oboseala

le aducea aminte de casele lor,

li se făcea dor de pisica închisă în casă,

 de cățelul din curte,

de nepoții care îi vor uita,

dacă întârzie prea mult.

Ca niște cosmonauți pășind pe lună,

ieșeau din nacela lor depresurizată.

Pe drumul de la mesele unde au stat,

spre ușa de la ieșire din restaurant,

îmbătrâneau din nou,

durerile de oase îi cotropeau,

deveneau niște anonimi,

îngropați apoi în scaunele taxiurilor,

ca în niște cutii negre

ale unor avioane în derivă.

Pereții localului

le descărcau chipurile imprimate pe tencuiala lor,

transbordându-le pe telefoanele lor,

 tăieței pentru supa amintirilor.

Risipiți pe la locuințele lor,

timpul își arunca iar plasa peste ei

și-i prindea în capcana lui,

își întărea coaja peste corpurile lor

alunecate în somn.

                      Ion Radu Zăgreanu