DUMINICA A 2 – A DUPĂ PAŞTI

Imitarea lui Iisus

Sfânta Scriptură ne învaţă despre o repetată creaţie a omului şi a lumii: prima, despre care citim în Vechiul Testament, din ţărână; şi a doua, despre care ne vorbeşte Noul Testament, prin Iisus Hristos.
Mai întâi Dumnezeu a făcut pe om zicând: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facerea 1,26). Chipul şi asemănarea omului cu Dumnezeu nu este în trup, ci în suflet, de bună seamă. Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că în cele tei feţe ale sufletului – raţiunea (inteligenţa), sentimentul şi voinţa – stă chipul lui Dumnezeu; iar asemănarea cu Dumnezeu nu este altceva decât străduinţa noastră spre mai bine, spre desăvârşire (Sf. Grigorie de Nazianz). Aşa cum s-ar strica efigia de pe o monedă printr-o lovitură de ciocan, tot aşa s-a stricat chipul şi asemănarea lui Dumnezeu din inima omului prin păcatul lui Adam, iar întreaga armonie a lumii s-a risipit. Prin urmare, la plinirea vremii, a trebuit să urmeze a doua facere a lumii, prin jertfa lui Iisus pe cruce. Biserica continuă această lucrare şi prin puterea harului reface iarăşi chipul lui Dumnezeu în noi. În felul acesta, fiecare câştigă asemănarea cu Hristos – dar nu în trup, ci în suflet.
Aceasta nu este altceva decât urmarea sau imitarea lui Hristos. O mare problemă a mântuirii noastre.
Evanghelia de astăzi ne aminteşte despre ucenicul care a pipăit cu mâna sa rănile Mântuitorului. Convingerea despre Învierea Domnului – astfel dobândită – se pare însă că a fost pentru Sfântul Toma u prilej de necontenită mustrare, până la moartea lui de martir în India, unde ajunsese cu propovăduirea lui Iisus. Vieţile Sfinţilor istorisesc că păgânii l-au omorât împungându-l cu o suliţă în coastă, aşa cum fusese împuns de către un ostaş şi Învăţătorul său. Într-una dintre cântările bisericeşti ale zilei de astăzi, aşa stă scris despre Sfântul Apostol Toma: „ŞI în rănile lui Hristos dorind să te îmbraci, următor patimii Lui te-ai arătat”.
„Îmbrăcat în rănile lui Hristos” a fost şi dumnezeiescul Apostol Pavel, după cum le scria galatenilor: „Încolo nimeni să nu-mi facă supărare, căci eu port pe trupul meu rănile Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6,17). Unii tâlcuitori ai Bibliei interpretează aceste cuvinte, spunând că Sfântul Pavel s-a înălţat cu sufletul într-o asemănare atât de apropiată de Hristos Domnul, încât el ar fi primit, în chip minunat, cele cinci răni ale Domnului, pe trupul său. Acest fenomen de „stigmatizare”, se spune că l-ar fi prezentat, mai apoi, şi unii dintre sfinţi (Francisc din Asssi, Ecaterina de Siena, etc.). Iar mai aproape de noi, o tânără din Bavaria (Thereza Neumann) a trăit 13 ani la rând, în Vinerea Mare, patimile Mântuitorului, având la mâini, la picioare şi în coastă rănile sângerânde ale Domnului.
Este lesne de înţeles că toţi aceştia s-au apropiat cu viaţa lor sufletească atât de mult de viaţa lui Iisus, încât L-au urmat, în inima lor, până pe Golgota. Adică, s-au arătat următori chiar şi ai patimilor Lui. Această identificare spirituală cu viaţa şi suferinţele lui Hristos a fost atât de puternică, încât li s-a arătat şi pe trup. Iată ce ne mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel: „Răstignitu-M-am împreună cu Hristos şi de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2,20).
La pronunţarea acestor cuvinte, toată fiinţa noastră ne este străbătută de un fior. Ce cale minunată au urmat unii creştini pe urmele lui Hristos! Până la răstignire, până la sfintele Lui răni! Cine poate să-I urmeze?! Totuşi, Sfântul Pavel îi chemă pe toţi creştinii să-I fie următori, precum şi el urmează Mântuitorului. Oare nu cere imposibilul de la nişte oameni obişnuiţi, cum suntem noi? Bine dar, fiecare dintre noi creştinii, sufleteşte, ne-am răstignit şi chiar ne-m îngropat cu Hristos. Aţi văzut cum se săvârşeşte Sfânta Taină a Botezului: coborârea (afundarea) în apa cristelniţei închipuie punerea noastră în mormânt împreună cu Iisus, iar ieşirea din apă închipuie învierea noastră la o viaţă nouă împreună cu El. Sf. Ap. Pavel spune: „Căci dacă ne-am făcut una cu El prin asemănarea morţii Lui, atunci trebuie să fim una cu El şi printr-o înviere asemenea cu a Lui” (Romani 6,5). Aşadar oricare creştin s-a făcut una cu Iisus prin asemănarea morţii Lui. Iar de vreme ce a şi înviat împreună cu El, nu-i mai rămâne decât să şi trăiască una cu El, după cum citim că „Hristos a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru sineşi, ci pentru Cel ce a murit pentru ei şi a înviat” (2 Corinteni 6,15). El a murit pentru noi; noi să trăim pentru El.
Trăirea aceasta cu Hristos nu este ceva neobişnuit sau extraordinar. S-a împlinit de către atâţia credincioşi de la El încoace. E trăirea după legea şi viaţa lui Hristos. Este evitarea răului şi slujirea binelui, după Evanghelie. Sf. Vasile cel Mare spune că Iisus „… se apropie cu bunătatea Lui de noi toţi, numai că noi ne îndepărtăm de El prin păcat, pe când prin virtute şi fapte bune ne apropiem de El”. Aşadar „apropierea de ceea ce este sfânt se face numai prin sfinţenie”. Prezenţa lui Hristos în viaţa noastră ne curăţeşte sufletul ca un foc lămuritor şi ne schimbă, semănându-ne tot mai mult cu El. Pentru aceasta, să credem în mântuitoarea putere a pildei lui Iisus şi să împlinim chipul şi asemănarea noastră cu El, în suflet. Aceasta se poate numi imitarea lui Hristos, trăirea cu El.
În cartea numită „Adevăratul preot”, autorul (Sheldon) povesteşte despre înnoirea duhovnicească a unei parohii, atunci când credincioşii împreună cu păstorul lor s-au hotărât într-o zi de duminică, ca în orice gând, vorbă sau faptă a lor să se întrebe: „Ce ar face Iisus, dacă ar fi acum în locul meu?” Încet, încet Iisus a început să lucreze în locul lor. Prezenţa lui vie în viaţa lor a schimbat cu totul starea de lucruri de-acolo, spre fericirea tuturor.
Ce s-ar întâmpla dacă şi noi ne-am pune această întrebare? Este cineva dintre noi care n-ar simţi nevoia unei primeniri sufleteşti? Câţi nu ne-am asemănat morţii lui Iisus, dar am rămas numai aici? Nu ne-m ridicat decât cu trupul din cristelniţa Botezului, iar sufletul ne-a rămas în amorţire. Nu trăim împreună cu Hristos . El nu este Maestrul vieţii noastre şi n-are nici un amestec cu gândurile, cuvintele şi faptele noastre. De aceea creştinismul nu dă pentru noi roadele aşteptate, pentru că nu-l trăim. Tot de aceea nu poate să-i fericească pe creştini numai numele. Să ne gândim foarte serios la această problemă, pentru că este problema mântuirii noaste. Şi să ne punem şi noi întrebarea: „Ce ar face Iisus, dacă ar fi în locul nostru?” Astfel vom începe să trăim cu Domnul, să ne asemănăm viaţa cu Hristos, despre care stă scris că „… pentru noi a murit pentru ca noi – ori de veghem, ori de dormim – împreună cu El să vieţuim” (1 Tesaloniceni 5,10).

Preot George Marica