Evocare

Cine a copilărit în mirifica lume năsăudeană, atât de densă şi de specială, cine a apucat să se trezească la viaţă într-o dimineaţă transilvană cu ochii la Ţibleş sau la Ineu ori cu urechea la clipocitul domol al Someşului, ori al altor văi române, cine a cunoscut, un strop măcar, o fărâmă, din aburul şi mireasma ţărânii ardelene, acela se poate considera un om iubit de Dumnezeu pentru că s-a născut în mijlocul unei poveşti cu Feţi Frumoşi şi Ilene-Cosânziene, spuse la gura sobei în ritmul unduitor al izvorului de munte, al sfârâitului de fus ce învârte neobosit caierul istoriei, dar şi în şoptirea dulce a ploii ascultate cu urechile sufletului pe o pală de fân proaspăt cosit de pe luncile şi măgurile Ţării Năsăudului. Aici în lumina cerului şi a inimii este parcă mai deschisă ca oriunde. Ne umple pieptul aerul înmiresmat al cetinei, ne mângâie stelele pâlpâind a nemurire şi ne alină sufletul cântecul fluierului de sub geană de codru care adaugă noi vârste şi eresuri neîntrecutului viers mioritic. Ascultăm şi ne cutremurăm. Privim şi aşteptăm. Căutăm cu ochii minţii şi atingem cu degetele inimii comorile din vechea ladă de zestre a bunicii dar şi din filele îngălbenite ale cronicilor şi hrisoavelor, imagini şi duhuri de mult trecute dar atât de dragi şi de apropiate nouă. Iar ne învredniceşte, ne învârtoşează şi ne întăreşte rugăciunile rostite, la ceas tainic de seară, sub semnul sfânt al Crucii. Năsăudenii au iubit, iubesc şi vor iubi pădurea şi ţarina, animalele şi meşteşugurile, dar au ctitorit şi ştiinţa de carte înălţând şcoli prin care s-au apropiat de marea cultură a lumii şi de esenţa adevărului. Aici, în această vale de vis, s-au născut dascălii de seamă, şi preoţi şi intelectuali iluştri, numele lor fiind pentru veşnicie gravat în bronzul statuilor şi în sufletul urmaşilor lor.

Dar fala ţinutului năsăudean înseamnă şi minunatul port popular care a păstrat cu sfinţenie opinca cu nojiţe din păr de capră, dar şi pieptarul cu ciucuri sau roata de păun de la clopul cu bertiţe şi gherdane, obiect vestimentar-efigie, ce ne trimite cu gândul la măreţia şi eleganţa coifului roman. La fel s-au păstrat, cu o autentică valoare documentară, doinele, baladele şi bocetele, obiceiurile legate de ciclul vieţii sau de scurgerea molcomă şi inexorabilă a anotimpurilor, strigăturile şfichiuitoare sau jocurile străvechi, unele cu un pronunţat caracter iniţiatic.

Dealul şi coasta, colnicul şi groapa sau măgura, piciorul sau plaiul, ponorul sau preluca, zănoaga sau zăpodea sunt tot atâtea locuri fermecate ale spaţiului spiritual someşan pentru că aceste forme de relief le găsim încrustate adânc şi în palmele bătătorite, în încreţirile frunţii şi în sufletele acestor fii de grăniceri. Există un în văzduhul acestor locuri care poate echivala cu o întreagă istorie. Când te străduieşti să-l numeşti, vezi că ţi-a scăpat printre degete. Să fie oare peisajul cu vălurile lui domoale ale veşniciei alternanţe existenţiale blagiene vale-deal? Sau poate uliţele care urcă şi coboară printre case de lemn cu crestăturile dantelate ale streşinilor? Am adunat pe parcursul a mai bine de treizeci şi cinci de ani o mulţime de materiale despre anii de demult (cu invazii de turci, tătari, sau alte hoarde, pârjoliri, nori de lăcuste, oameni plecaţi în războaie, ciumă, inundaţii, obiceiuri), am adunat deci cuvinte de duh, cântece, pe scurt, elemente de istorie şi geografie spirituală. Dar nu le voi folosi, gândindu-mă că oare aceste meleaguri de basm ar mai avea atâta farmec dacă am cunoaşte exact anii sau distanţele? Pentru că ele reprezintă rădăcinile eternităţii noastre.

Podul acoperit de peste râul străjuit de arbori uriaşi, câinii ciobăneşti şi ghemele de lână, caii şi broderiile de la cânepă scoase la aer – toate acestea într-un colţ pierdut din drumul mare al Lumii, rămas parcă de pe vremea când Săgeata Împărat

adunând apoi la sfat curtenii în cămăşi şi opinci, în ograda în care merii, grajdul şi coteţul locul fastului palat aurit. Şi nu cred să fi văzut în peregrinările mele o altă zonă în care noţiunea de vatră strămoşească să fie mai concretă şi mai palpabil întruchipată ca în Ţara Năsăudului. Mai există apoi şi COMOARA, acolo unde îşi dorm binemeritatul somn grăniţerii vestiţi sau savanţi de talie europeană ce ne-au îndumnezeit nemurirea şi ne-au îmbărbătat inimile. Prin noi şi de la noi, ei aşteaptă împlinirea idealurilor măreţe pentru care au luptat.

Şi peste tot mireasma de basm persistă. Basmul înseamnă eternitatea ce se aspiră cu aerul pur al înălţimilor cu miros de cetină şi de gutuie coaptă. Oare pentru că oamenii sunt mai frumoşi, mai calmi şi mai liniştiţi decât în alte părţi? Ceva sfielnic, sigur, adânc ca natura este în gesturile lor, graiul le este frumos şi ascultându-l te trezeşti, fără să vrei, pe tărâmul baladei. Basmul şi balada, iată două ale supravieţuirii acestui colţ de Ţară Românească. Undeva, cândva, vorbind despre latura sufletească ce a jucat un rol esenţial în păstrarea neamului din Carpaţi, Simion Mehedinţi, citându-l pe Bonfinius, istoricul Ungariei din epoca lui Matei Corvin, spunea: . În satele grănicereşti năsăudene acest adevăr este şi astăzi o demonstraţie lingvistică vie, care înfloreşte asemenea unei muzici. Sunt cuvinte care vin din străvechime, din basmul pe care îl putem auzi şi vedea încă în Graniţa Năsăudeană. Credem că povestea Ţării Năsăudului nu se poate numi decât .

Cercet. şt. pr. Mircea Prahase, membru de onoare ASTRA, Bistriţa.