Filosofie, naţionalism, credinţă

Omul primitiv avea un egoism care nu cunoştea limite. Poftele lui erau poftele lumii, gândul lui, gândul lumii, nevoile lui, nevoile lumii. De aceea calcă fără şovăire interesele altuia şi la nevoie peste trupul său. Văzuse ce este dreptul, lumea nu se întrupase într-o formă, ci în mai multe, iar acestea toate îşi făceau loc reciproc. El văzuse arbori mai mulţi, munţi mai mulţi, ape mai multe, chiar trupuri omeneşti mai multe.Un singur lucru nu văzuse în mai multe exemplare, acest lucru, pe care îl cunoscuse numai într-un singur loc era sufletul, cu trebuinţe, gânduri şi porniri. Vlaga lumii s-a împărţit în mai multe locuri, dorinţele lumii se află, însă, doar într-un singur loc, la mine. N-am luat nicăieri cunoştinţă de pofte, trebuinţe, de un suflet asemănător cu al meu, pentru a-mi restrânge poftele mele şi a face loc altora.

Toate făpturile nenumărate se găsesc lângă el, sunt toate instrumentele dorinţelor sale, dorinţe pe care nu le cunoscuse decât numai la el. Putea să dispună de toate, fără rezerve, fără îngrădiri. Omul primitiv era omul egoismului feroce, fiindcă suflet cu neapărate nevoi de afirmare nu cunoscuse decât la sine. Acţiunea aproapelui nu mai izvora pur şi simplu din facultatea mişcării voluntare, superficială şi capricioasă, ci pornea din nevoi sigure, aşa cum porneau şi actele lui. Acţiunea aproapelui nu se mai făcea în jurul său, fiindcă aşa voia aproapele, ci fiindcă trebuia să voiască. Atunci s-a făcut lumină în mintea neînţelegătoare a omului încă primitiv. El singur nu reprezintă nimic în întregime, nici forţă, nici înfăţişarea, nici sufletul naturii. La început lupta între el şi altul i s-a părut că trebuie finalizată cu trufaşa lui înaintare, fiindcă i se părea lupta dintre o nevoie şi un capriciu de împotrivire.

Acum acelaşi conflict de acţiune este ciocnirea a două nevoi tot aşa de adânci. Înaintarea sa nelimitată o simţea, pentru prima oară, îngrădit. După cum propriile dorinţe trebuiau să se afirme, tot aşa erau necesare şi cele străine. Nu te atac, dar nu mă ataca nici tu, fiecare este stăpân în anumite limite, nimic dincolo de ele. Omul îşi dă, în fine, seama de limitele fireşti ale sale. Atunci îşi mărgineşte afirmarea individualităţii sale până la sfera activităţii naturale a celorlalţi. Omul începe să respecte manifestarea naturală a semenilor săi, fiindcă a văzut în aceasta o manifestare ca a lui.

Eul are o bază mai largă decât în aparenţă. Al meu, avutul meu din care pot trăi aşa cum sunt, pe care trebuie să-l apăr, este cu mult mai mare, mai lat şi mai întins.

A mea nu este doar ţarina mea, ci pământul ţării mele, al meu, nu este doar gardul curţii mele, ci şi graniţa ţării mele, ai mei nu sunt doar pomii din livada mea, ci şi brazii din munţii ţării mele. Iată cum tendinţa firească de conservare a eului nostru ajunge, cu necesitate, la tendinţa de necondiţionată păstrare a naţionalităţii şi de neştirbită conservare a naţiunii.

Nu canalizarea apelor vijelioase, nivelarea pământului, lărgirea oraşelor, luminarea străzilor este spiritualizarea materiei, spiritualizarea materiei se face alipindu-se de imaginile sale o amintire, o tensiune sufletească, nu numai emoţii liniştite de estetică. Diferitele imagini ale materiei devin momente sufleteşti, încep să participe la o viaţă străină de ele, la viaţa sufletească. Aceasta este spiritualizarea materiei.