UN POET SUB ZODIA PEŞTILOR

Noul volum de versuri a lui Victor Burde ne aduce în faţă un poet cu o complexiune hiperemotivă, declanşată în două faze bine hotărnicite. Prima: o fază îndelungă, de pregătire şi căutări, şi a doua: un moment relevant de exaltare.

Constatând astfel, coexistenţa unor permanenţe ale actului poetic, ca atare, cu evoluţia acestuia în timp, vom încerca să-i definim itinerariile structurale.

Aşadar, Victor Burde este un poet care s-a oprit în drumul poeziei abia după ce a trecut de mijlocul vieţii, şi a prins să privească în urmă acest drum, şi prin distanţa parcursă a concluzionat că poate oferii spre publicare volumele sale de versuri. Primul Se roagă pădurea, a văzut lumina tiparului în primăvara acestui an, tot la Editura Gens Latina.

În acest al doilea volum intitulat: Sub zodia peştilor poetul îşi măsoară propria viaţă. Întâmplările la care a luat parte, sau pe care le-au ,,iscat” prietenii, priveliştile vieţii prin mijlocul cărora a trecut devin prilejuri de a le transforma în poezie. El ne arată, în deobşte, că în lumea dinaintea ochilor, oamenii în mijlocul cărora a trăit, n-a fost un simplu spectator ci, un observator fin, un analist serios.

Splendide exerciţii de memorie ne oferă versurile :

Am deschis

vechiul cufăr,

în care îmi închisese-m

demult, jucăriile...

Miroase a colinde

şi a cozonac

pus de mama pe masă.

Câţiva soldaţi

de plumb, ce

nu mai au arme,

dorm între filele

carnetului de note

purtând semnăturile tatei...

Trec dintr-o mână, în alta

jucăriile şi amintirile;

Privesc geamantanul gol

şi-mi dau seam, ,că cineva,

mi-a furat... copilaria!

(Amintiri p.18)

Victor Burde înlătură acele piedici lăuntrice care încearcă să stagneze evadarea, peregrinarea prin viaţă şi univers.

Ma cheamă din adâncuri

Un timp trăit cândva,

Gândul lui colindă multe tărâmuri cunoscute ale materiei şi vieţii şi înţelege că pretutindeni se află celule de realitate egal de adevărate, deşi eterogene ca structură. Poetul nu priveşte lumea în crâmpee, după o singură înfăţişare şi dintr-un singur punct, ci o priveşte în intensităţile ei.

Născut la sat, viaţa pentru poet, se realizează în forme de o puritate şi de o limpezime impresionante. Aceste forme îi crează o stare ce îmbracă aspectele lumii satului într-o strălucire plină de seducţii şi de bucurii. În poezia Satul meu

amprentele lui Octavian Goga şi Serghei Esenin se resimt, dar poetul rămâne original:

Şi ce miros era în sat atunci,

Plutea din vii aroma a-busuioacă,

Cântau ţărăncile tăind tuleii-n lunci

Şi glumele curgeau, când era clacă.

În pragul iernii, îşi torceau fuiorul,

La şezători, în serile brumate

Iar doina, suspina, să le aline dorul,

De soţul sau iubitul, dus departe.

Şi iarăşi înfloreau cireşii-n primăvară,

Iar albul lor părea, ca un veşmânt ales,

Ne revedeam cu drag, în fiecare vară,

La prispa strămoşească, pentru alt cules.

De satul meu, mă simt pe veci legat

Nu pot uita de Someş şi de deal,

Deşi-s bătrân, din el, de mult plecat,

Îmi aminteşte că-s ţărână, de Ardeal!

(Satul meu, p. 13)

Victor Burde prin poemele din acest volum ne lasă impresia că toată viaţa lui a fost prins în lupte interioare, consumându-se de multe ori într-un dramatism intim şi a trăit destinul său într-un ritm dramatic :

Am învăţat să supraveţuiesc,

ferindu-mă de aripa primejdiei

în clipe de răscruce,

de vorba mieroasă

cu otravă sub zambet,

de plânsetul prefăcut

în ochi ucigaş;

( Am învăţat, p.27)

Sensibilitatea pentru frumosul ca împlinire armonică se dezvoltă în poezia lui Victor Burde cu atât mai puternic cu cât poetul este mai aproape de fericire. Totul în frumuseţe îşi găseşte o raţiune în sine, un echilibru intern şi o justificare integrală. Poetul nu concepe un lucru frumos decât aşa cum e. Un peisaj îl încântă în aşa măsură încât:

Mi-e teamă,

că voi deveni frunză

şi nu vei şti

pe care ram,

să mă cauţi...

(Metamorfoză, p. 15)

noi nu ni-l putem reprezenta în momentul contemplaţiei de cât în forma ce ni se prezintă. A privi lumea sub semnul frumuseţii este a afirma că lumea trebuie să fie aşa cum este.

În acesastă poezie ne aduce aminte de Blaga:

Aş bea din vasul de lut,

Brumat de apa prea rece

Din care mama şi tata-au băut,

Înainte ca-n humă să plece.

Să stau la fântâna din sat,

Odihnind, după fânul cosit

Să umplu urciorul secat,

Ca dorul meu mistuit.

(APĂ ŞI DOR, p. 24)

Scriind despre iubire, Victor Burde constată că aceasta cu cât este mai intensă şi mai concentrată, cu atât se limitează mai mult în întindere, cu atât cere mai mult individualul şi unicul. Prin această pasiune, se pare că poetul descopere absolutul într-o femeie.

Aşează-ţi capul,

în căuşul palmelor mele,

priveşte-mi adâncul,

din ochi

şi-ncearcă de numără stele.

Nu ştiu câte,

îţi vor străluci

lunecătoare-n abis,

dar două din ele

poartă doinele mele,

cântate de dor pe furiş,

să nu se sperie

rătăcindu-se,

în alţi ochi, străini...

( ADÂNCUL DIN OCHI p.17)

Alteori, poetul se întreabă:

Care din noi,

a îngenunchiat

prea devreme?

Care din noi,

a întins mâna,

prea târziu?

Care n-a avut

curajul să-l cheme,

Pe cel pierdut

prin valul pustiu?

Care din noi

o fi vinovatul?

Şi care in suflet

se simte curat?

Imparte totul

la doi - cu pătratul,

Cere inimii sfat

Şi pune vina,

Pe primul păcat!...

(Care? p.25)

Acea ardere interioară , nu se stinge, şi emană scântei care se pot aprinde oricând, fiindcă, anii care s-au scurs, au conturat o fizionomie poetică incontestabilă

Virgil Şerbu Cisteianu