Versuri înfrunzite

Iubire, credinţă, fidelitate, natură, teamă sunt sentimentele descoperite în volumul de versuri „Se roagă pădurea”, apărut la Editura Gens Latina, coordonată de Virgil Şerbu Cisteianu. Poetul Victor Burde aduce în acest volum din prea plinul inspiraţiei din atelierul de creaţie o lume nouă a împlinirilor ideatice. Volumul de debut apare la vârsta maturităţii, când poetul şi-a adunat în suflet mulţime de gânduri care izbucnesc pe coarda lirică. Alunecând pe note de harpă, poetul revine la matcă: „Care întors prin cuvânt/ Să fiu iar un pumn de ţărână”. O poezie în care dragostea ajunsă pe culmile maturităţii este privită dintr-un alt unghi, acela al împlinirii: „Eu aş putea preface lacrimile tale/ În pietre scumpe şi mărgăritare/ Dar sufletul ţi-e aşa curat şi pur/ Ca să-l ascund în perle nu mă-ndur”. Reîntoarcerea la glia străbună este un prilej de bucurie şi readuceri aminte a clipelor petrecute în colţul de rai numit acasă, unde icoana lui Iisus veghează peste familie ca o priceasnă pentru apuseni: „Suie Dumnezeu pe deal/ Florile se apleacă-n cale/ Şi din ochi de cer răsare/ Cruce peste sfântul Ardeal”. Poetul constată că singurul remediu este poezia: „Mă reîntorc la tine, poezie/ Te părăsisem ca pe un puţ secat/ Dar tu îmi stâmperi lacrima târzie/ De dor ori pentru ultimul plecat”. Sufletul devine strigăt, iar dragostea devine esenţa vieţii. Poate cea mai frumoasă declaraţie de dragoste este făcută soţiei: „Iubita mea, cu tâmplele cărunte/ Te mai iubesc şi acum ca la început/ Deşi atâtea toamne au trecut/ Eşti încă tot frumoasă şi gura-ţi e fierbinte”.

Victor Burde răscoleşte prin cutia cu amintiri, unde dorm cuminţi scrisorile dragostei, iar patima pentru vers nu face decât să readucă în atenţie iubirile săvârşite sub clar de lună, toamna: „Cocorii împliniţi de anotimp/ Vâslesc pe un cer scămoşat/ Fecioare la maluri de timp/ Îşi aşteaptă ursitul plecat”. În noaptea de Sânziene, când ritualurile prind putere însutită, misterele deschid porţile lumii, iar versurile prind cadenţa ritmului aripilor de păsări. Poeţii sunt şi ei chipuri umane zugrăvite în poezia dedicată lui Grigore Vieru: „Trudind pe o margine de gând/ Cu munca-n bruma cărţii adunată/ Spre a nu pleca din lume niciodată/ Mor şi poeţii rând pe rând/.../ Când moare un poet se naşte o stea/ Ce nu mai piere peste zări năluce/ Să poată somnul în sfârşit să-şi culce/ În liniştea eternă – pasăre de nea”. Sub candela icoanei poetul îşi regăseşte liniştea pentru ca, mai apoi, să-şi vândă amintirile colindătorilor care la geamul nopţii vestesc naşterea.

O poezie în care cavalerul aduce speranţa prin versuri construite cu rigurozitate în ani de plămădire a gândurilor care acum sunt descoperite în carte.