Victor Burde: AŞTERNUT PE FRUNZA TOAMNEI (Editura GENS LATINA, Alba Iulia, 2010).

Victor Burde (n. 1942) vine din localitatea Perii Vadului, localitate aşezată pe malul drept al Someşului îngemănat şi linişti, dar, din copilărie, locuieşte în oraşul Marii Uniri – Alba Iulia.

Anul 2010 a fost, pentru poetul Victor Burde, un an bun. După volumele de poezii Se roagă pădurea şi Sub zodia peştilor, apărute la Editura GENS LATINA din Alba Iulia, apare, la aceeaşi editură, şi cel de al treilea volum de poezie intitulat Aşternut pe frunza toamnei.

În această nouă apariţie editorială, poetul ne oferă o poezie aşezată pe cuminţenia metaforei, răscolind cititorului aduceri aminte despre frumuseţea naturii, într-un anotimp al împlinirilor, toamna sugerându-ne, totodată, şi trecerea timpului. Poetul dialoghează cu pădurea îngălbenită care şi-a mutat verdele în ochii iubitei: „Stau nemişcat,/ Privind ochii tăi,/ Verde din frunză,/ În ce minuni/ te-ai mutat?...” (Clipa amiezii). Umbra pădurii e binefăcătoare, creează acea stare de tihnă după care tânjim toţi iubitorii de natură: „... Mi-ai fost ceas de veghe,/ în aşteptare,/ Izvor şi undă,/ în arşiţa sălbaticei căi,/ pe care/ mi-am dus paşii spre tine,...” - stare pe care poetul ar dori s-o prelungească şi „... dincolo de ultimul anotimp.” (După umbra ta).

În versuri simple, dar trăite, ne fascinează meditaţia gravă asupra rostului omului pe pământ, asupra trecerii timpului peste suflete, uneori, pustiite de acest gând: „Anii s-au dus/ Şi-abia acum observ,/ Că lumina a alunecat/ din crucea cerului,/ Privindu-mă temătoare în ochi.” „... În fotografia ştearsă,/ Mama, parcă s-a luminat la chip,/ Semn că am înţeles/ Mersul vremii...” (Schimbarea la faţă).

„Fugit ireparabile tempus” – motiv ce cutreieră multe pagini ale literaturii (de la Vergiliu – „Georgicele”), îl găsim într-o formă artistică de o concreteţe şi savoare deosebită în versurile: „Ca un cerb copleşit/ de noaptea, din ochii perechii sale,/ mă adăp/ cu lumina/ sufletului tău/ să mă pot dărui curat,/ toamnei ce m-a cuprins,/ îmbrăţişându-mă/ ca pe un învins...” (Ca un cerb).

Versurile poetului Victor Burde sunt un mijloc subtil de confruntare cu duşmanul timp şi de a păstra mereu ceva din încercarea de a descoperi tainele lumii şi echilibrul omului, în trecerea lui prin viaţă.

Trecerea timpului este însoţită, adesea, de trăirile fireşti ale omului – credinţa şi iubirea: „M-am întrebat,/ cui să-i cer sfat/ despre neputinţa mea,/ de a înţelege uneori/ ce mi se întâmplă?.../ M-a limpezit/ sfatul sfânt,/ ca o poruncă,/ fără cuvinte:/ Sufletul tău/ Să-l întrebi – fără frică,/ căci Dumnezeu/ Stă de vorbă cu el,/ clipă de clipă!” (Limpezire).

Amintirile frumoase rămân hrană sufletească. Trecerea timpului ne întristează, dar metamorfoza în frunză sau în floare ar fi o altă lumină. Magda Isanos aşa vedea trecerea. Cu inspiraţie, şi tristeţea poate deveni mai blândă, mai uşoară.

Iubirea face parte din noi, a fost tălmăcită în vers de toţi poeţii şi întîlnim această temă şi în volumul Aşternut pe frunza toamnei. În iubire, omul are parte de toate trăirile posibile: nelinişte, remuşcare, îndoială, bucurie, tristeţe, suferinţă, împlinire: „Iubirea/ este ceas nedormit/ Clipă de remuşcare/ Şi întrebări,/ Frământare şi îndoială,/ Bucurie şi ţipăt,/ Pasăre în zbor/ Şi cădere dureroasă,/ Foame şi sete,/ De apă/ Şi de trupul dorit,/ Blestem şi binecuvântare,/ Flacără şi uragan,/ Pierzanie şi regăsire./ Şi totuşi,/ Murim/ Având pe buze/ Numele ei...” (Iubirea).

În viziunea poetului Victor Burde, un El şi o Ea, în deplină armonie, pot deveni „stăpâni absoluţi în acest univers neînţeles”: „Iubito,/ Tu eşti o apă întinsă,/ Limpede şi rece,/ Ca un cristal/ De gheaţă./ Te împart/ Cu soarele,/ Te sorb/ Cu privirea/ Şi cu tot trupul meu./ Eu, foc nestins,/ Te caut,/ Supus/ Vânturilor/ Ce-mi înteţesc flacăra/ Şi amândoi,/ În deplină armonie,/ Întruchipăm/ Principiile existenţei -/ Apă şi foc,/ Iubire şi înţelepciune,/ Stăpâni absoluţi,/ În acest/ Neînţeles univers!” (Principii).

O anume delicateţe a versului revarsă liniştea binefăcătoare supra cititorului: „Dă-mi/ încuviinţarea ca/ în noaptea aceasta/ să te iubesc / vorbindu-ţi în şoapte/ despre noi./ Am să strâng/ liniştea din întuneric,/ şi să o dăruiesc/ sufletului tău,/ spunându-i/ că amândoi/ izvorâm din dor/ şi binecuvântare,/ ca întâlnindu-ne,/ să devenim doină,/ ce ne va legăna/ peste vreme, pruncii...” (În linişte).

Iubitei plecate „pe nedrept”, îi lasă o scrisoare tulburătoare, o scrisoare ca un testament, în care poetul aşază gândurile unui bun creştin: „Din umbra toamnei îţi trimit scrisoare,/ Iubita mea plecată pe nedrept,/ Îngălbenită pică frunza şi mă doare, .../” „... De-acea-ţi scriu, să vii cât de curând,/ Mai vreau o dată să mâncăm la masă,/ Să-ţi las în scris – ce am demult în gând,/ Ogorul meu şi cheia de la casă./ Aşa e drept şi-n judecata mea,/ Le-am socotit şi le-am tocmit pe toate!/ Nu-ţi cer decât să priveghezi, când voi pleca/ Şi să mă treci cu gândul şi dincolo de moarte...” (Ultima scrisoare).

În cuvinte cereşti, de o duioşie caldă, apare şi chipul mamei, cu îndemnuri pentru rugăciune, pentru iubirea frumosului, a binelui, pentru milostenie, aducându-ne aminte „... că-n toate/ veghează de pe cruce/ Mântuitorul/ Cel fără de moarte!”, că Dumnezeu rămâne sfătuitorul şi speranţa noastră, întotdeauna: „M-a învăţat să mă rog, mama mea,/ Ţinându-mă aproape/ lângă ea./ Îngenunchea -/ îngenuncheam şi eu,/ şoptind, să ne rugăm/ Lui Dumnezeu;/ Să creşti mare şi bun,/ pruncul meu.../ şi să te înveţe/ ce ai de făcut,/ când n-oi mai fi eu...” (Învăţăturile mamei).

Găsim, în volumul Aşternut pe frunza toamnei, şi credinţe populare legate de noaptea Sfântului Andrei. Dacă versurile lui Vasile Alecsandri referitoare la această noapte ne înfricoşează: „Zgomot trist în câmp răsună! Vin strigoii, se adună, Părăsind a lor secrii. Voi, creştinelor popoare, Faceţi cruci mântuitoare, Căci e noaptea-ngrozitoare, Noaptea Sfântului Andrii! (Noaptea Sfântului Andrii), în viziunea poetului Victor Burde, sufletele sortite să moară rămân în grija Stăpânului nopţii, dar întâlnirea acestor suflete se găseşte sub semnul păcii: “… O noapte-ntreagă/ freamătă văzduhul,/ Pădurea ascunde/ lacrimi şi blestem,/ Stăpânul nopţii/ stăpâneşte duhul, /Celor ascunşi/ sub crucile de lemn./ Se vede drag cu drag/ şi se-nfioară,/ Călăi şi victime-şi vorbesc,/ Fără regrete/ ură sau ocară,/ Căci toţi ce-au fost/ sortiţi să moară,/ în noaptea asta bântuiesc.”

Pentru izbânda de a dărui aceste frumuseţi ale gândului şi pentru popasul prilejuit în lumea de imagini, aducem poetului Victor Burde gândurile noastre cele mai frumoase, dorind cititorilor să-şi primenească sufletul în gândurile AŞTERNUT[e] PE FRUNZA TOAMNEI.

Veronica OŞORHEIAN