„- Găvrilă, mă cunoşti?” (1)

Bărbatul care ne va povesti uluitoarele întâmplări prin care a trecut s-a născut într-o comună din judetul Satu-Mare şi s-a obişnuit să-şi câştige „pâinea cea de toate zilele” ca lemnar şi zidar, construind case prin felurite locaţii unde era chemat împreună cu Ion, fratele lui. Destin comun, s-a căsătorit, a avut patru copii. Ultimul său copil -o fetiţă- avea în momentul întâmplărilor patru anişori. Putem spune la prezent-„are”- fiindcă omul ce stă în faţa noastră şi povesteşte, trăieşte şi acum şi îşi deapănă uluitoarea, incredibila poveste. Nimic aparte faţă de alţi oameni nu s-ar fi putut spune despre el. Era sănătos, îşi trăise viaţa cât de intens a putut, fiind şi un bun jucăuş (dansator). Avusese prieteni şi prietene de petrecere, dăruit fiind de Dumnezeu cu o fire paşnică, blândă chiar.”Nu m-am bătut cu nimeni niciodată. Eu nici soţiei nu i-am dat măcar o palmă în viaţa mea...” Era deranjat câteodată de maică-sa ori de anumiţi cunoscuţi care-i pomeneau de Dumnezeu sau încercau chiar să-l convingă că i-ar fi mai de folos să fie creştin. Cu un simţ remarcabil al realităţii, credea puternic doar în ceea ce vedea cu ochii şi riposta acelora: „Măi, tu eşti ori prost, ori nebun!.”
Într-o zi de sâmbătă, părăsiră casa la care lucrau şi s-au întors acasă. Întrucât Gavrilă (Bărnuţiu) spusese că simte o foarte mare oboseală, intervenită cam pe neaşteptate, Ion se hotărâ să-l însoţească până acasă, spre a nu i se întâmpla ceva pe drum. Sosind, soţia Florica se pregăti să pună masa, dar Gavrilă căută un loc şi se întinnse pe pat zicând că doar vrea să doarmă: „Mi-i atâta de somn de stau să mor. Eu şi cred că o să mor...” Simţea copleşitor o lentoare de moarte şi închise ochii, dar îi auzea pe cei din preajmă vorbind.
Deodată, lângă el apăru o fiinţă la care Gavrilă privi încremenit de mirare. Uriaş de mare...”N-aveam cum să-l măsor, dar cred că avea şapte metri. (Ca meşter lemnar, e clar că Gavrilă ştia să măsoare -n.n.) Avea o faţă albă ca zăpada, nişte ochi roşii ca focul; dinţii la fel, iar părul îi era ca sârma zincată. Corpul îi era ca tabla înfocată. Avea o privire dură. S-a uitat la mine şi mi-a zis pe nume:
-Găvrilă, mă cunoşti?
Dar cum să-l cunosc? –zice omul nostru- Nu l-am mai întâlnit niciiodată. Dar el de unde mă poate cunoaşte? N-am putut zice nimic.
- Eu sunt diavolul, Moartea. Te-am aşteptat. Urmează-mă!
M-am speriat atunci şi vrând să mă împotrivesc, l-am strigat pe fratele meu:
-Mă Ioane, uite aici pe diavolul!
Ion a venit lângă mine, dar uriaşul acela s-a mutat la picioare şi mă privea. Fratele meu a luat un cuţit şi se vitejea:
-Unde-i mă? Că acuma îi rup eu coarnele....
-Uite, acu s-a mutat de lâmgă mine. E la picioarele patului.
Dar Moartea făcu un semn şi deodată am simţit –povesteşte nea Gavrilă- că o forţă căreia nu mă puteam împotrivi mă ridică de pe pat, aşa ca un vânt care te ia de pe drum şi te ridică luându-te cu el. Am simţit că parcă-s introdus într-un fel de nevăzută, dar percepută cutie şi tot corpul meu s-a înnegrit. Apoi făptura aceea mi-a grăit:
-Urmează-mă!
Mergeam cu el pe un drum întunnecat şi plin de ţepuşe, de care trebuia foarte tare să mă feresc. Am tot mers până am ajuns într-un fel de munte în care intra un tunel....un tunel lung cam de o sută de metri.. După ce am intrat în el, se făcuse întuneric şi spaima mă cuprinse înţelegând că ceva rău este gata să se întâmple. Trebuie –socoti el- că acesta este iadul. Mă proptisem ca un catâr pe picioare nevoind să intru, dar n-am reuşit. Ceva mult mai puternic decât mine mă împingea fără voia mea.”
(va urma)
Note: Veţi fi observat că Gavrilă Bărnuţiu este un om care nu se lasă uşor „manipulat. El se împotriveşte la ce nu doreşte. Are judecată. Gândeşte. Nu are conştiinţa încărcată cu fapte rele. Poate chiar de aici îi vine această atitudine –curajoasă- i-am putea spune.